Legiunea Decăzuților | Volumul I [În curs de editare]

XXIII. Balul și Leșinul

XXIII. Balul și Leșinul

.
.
.

   Părăsirea Verstonului se simțea asemenea unei guri proaspete de aer matinal, primăvăratic, nici prea uscat, nici prea umed, ci înviorător. Ar fi fost necesară descrierea unui amplu context pentru care Amèlie, – fiică de ambasador și viscontesă, crescută în anturajul prințesei moștenitoarea a Anehorei cu cea mai strictă educație care i se cuvenea rangului său – nu se afla în casa părintească înainte de Ceremonia de Debut, nici nu anticipa cu emoțiile unei debutante în societatea anehoriană evenimentul vital la care trebuia să participe la ivirea zorilor. Ba mai mult, pentru a completa acel tablou ce le-ar fi bântuit coșmarurile părinților ei, aceasta nu se afla nici la palat, nici în dormitorul reședinței părinților ei, ci într-o trăsură ce se mișca ghidată de lumina discretă a lunii. Din păcate, însă, mici frânturi deveniseră nesemnificative.

   — Amèlie, îți fac această favoare, dar te implor în numele lui Siegen să mă asculți, spuse femeia așezată pe bancheta din fața ei, alături de un alt domn.

   — Da, Eva, am înțeles din prima. Aveți încredere în mine, vă rog!

   — Poate o poți prosti pe sora ta, Amèlie, dar să știi că în calitate de rebel înnăscut în tinerețe, îți voi ghici fiecare truc înainte să-l încerci, rosti bărbatul pe un ton ce se dorea a fi sever.

   — Dar nu mă prostește, Dominik! se revoltă Evangeline.

   — Nu, draga mea soție, doar te duce cu zăhărelul. Îți va spune să o lași singură câteva minute și apoi ne vom trezi că a dat o lovitură de stat.

   Evangeline Chabra, actuala Evangeline Figerten, era sora cea mare a Amèliei, căsătorită cu Dominik Figerten, conte. Pe cât de minunată fusese perechea celor doi din punct de vedere al statutului, cu atât mai minunată le era căsnicia. Dominik împărțea spiritul rebel, specific se pare femeilor din familia Chabra, așa că se potrivise cu Evangeline de parcă Sorțile le înpletiseră destinele. Alături de mariajul propriilor părinți, acesta era probabil cel mai iubitor și fericit din întreaga societate. Ambii aveau aceeași vârstă, aceleași principii și ideologii, iubeau călătoriile și cutreierau lumea de câte ori se putea.

   Dacă cineva le-ar fi comparat pe Evangeline și Amèlie, mare le-ar fi fost mirarea să afle că sunt surori. Dacă cea mare era o copie fidelă a mamei lor, o veritabilă nobilă amehoriană cu păr blond, ten palid și ochi albaștri, Amèlie își moștenise tatăl yeelanez, cu păr des și negru, piele arămie și ochi căprui. Era și o diferență de vreo șapte ani între cele două, iar după cum se menționase, Evangeline era deja căsătorită.

   Părinții lor mai avuseseră un fiu, întâiul născut, mort mult prea devreme într-un accident de călărie. Apoi îl urmase încă o soră – născută puțin înaintea Amèliei – , răpusă de pneumonie și de care se discuta de prea puține ori. Uneori Amèlie, pe lângă amintirea fratelui ce era ca o înjunghiere, se mai gândea și la sora ei fără nume. Nici Evangeline nu își amintea numele ei, iar niciuna din surorile rămase nu mai păstraseră o legătură așa strânsă cu părinții lor.