Legiunea Decăzuților | Volumul I [În curs de editare]

XIII. Zeița Pământului

XIII. Zeița Pământului
.
.
.
~*~
.
.
.

   Dacă cineva i-ar fi relatat lui Zenan despre o ființă a pădurii, îmbrăcată în haine diafane și care umbla printre arbori aducând cutremure și ploaie, n-ar fi crezut pe nimeni, nici chiar proprii ochi în cazul în care ar fi fost martor la așa ceva. Doar o singură persoană n-ar fi putut inventa asta, nici să o rostească cu asemenea convingere, iar aceea era Kaira.

   — Poate era vreun călător? încercă ea să găsească o variantă mult mai credibilă, însă nici ea nu se încredea în propriile supoziții.

   Cutremurele nu erau neapărat rare în acea zonă. Existaseră tot timpul, iar clădirile și anexele erau toate concepute pentru a nu fi deranjate în timpul unui seism. Dar de când locuia în Keva, niciodată nu simțise unul așa puternic și în niciun caz unul care să dărâme, la propriu, vârful unui munte. Și niciodată nu mai văzuse duci bând sângele tuturor celor din conacele lor, însă presupunea că orice avea un început.

   Toți se împrăștiaseră prin oraș, asigurându-se că localnicii erau în siguranță și nu se produseseră alte pagube în afara unei mari sperieturi. De abia avusese prilej să se adune în seră, alături de Aramil care o bătea consolant pe umăr pe colega lor și piatra de mormânt a Rysei care probabil chiar își blestemase obiectele înainte de a muri, iar faptul că îi invadaseră spațiul adusese acele consecințe.

   — Oh, bietul Sato are nevoie de mai multă alinare ca mine! Bietul copil crede că e blestemat și ghinionul îl urmează pretutindeni!

   — Stai liniștită, una după cap și îi ies prostiile din cap, spuse Zenan stârnind priviri ucigătoare din partea celor doi.

   În seră era mai liniște și mai întuneric ca în alte zile, iar ceea ce era ciudat erau vrejurile de trandafiri din føtelle care răsăriseră în jurul pereților din sticlă, căci în mod normal acestea niciodată nu pătrundeau acolo. Orice avea un început, nu? 

    — Sau dacă era cineva cu probleme mentale pierdut prin pădure? Doar nu credeți că era zeița pământului, nu? continuă Kaira.

   — Nu cred în zeități, dar în coincidențe da, răspunse Zenan.

   Aici era de acord că puștiul era doar la locurile nepotrivite la momentele nepotrivite, așa că nu avea ce să îi ceară. Iar ceva îi șoptea la ureche că la mijloc nu stăteau cauze divine ca în cazul Prăpastiei. Totuși, avea nevoie de câteva lămuriri înainte să tragă vreo concluzie și să formeze o acuzație împotriva oricui. Și cu riscul de a fi certat iarăși, era nevoit să plece într-o nouă călătorie.

.
.
.

   Ganes fusese ceea ce Zenan mereu numise figură paternă - niciodată cu voce tare. Acesta fusese ucenic al lui Merlin, lucrând la o fierărie din satul său natal, afacere transmisă din generație în generație până când părintele vrăjitorilor să îl găsească. Poveștile sale dinainte de ucenicia în Vermely se refereau adesea la dățile în care vrăjea ustensilele oamenilor din sat pentru a se degrada mai rapid, iar astfel să aibă clienți pentru a se întreține. Îl asigurase că nu era avar, ci adesea cerea alimente, grâne sau materiale, depindea cine îi călca pragul, dar rareori primea bani. Și imediat ce schimbase aerul de sat de câmpie cu cel de capitală, trecuse de la a unelte, la a vrăji femei.