Legiunea Decăzuților | Volumul I [În curs de editare]

XVIII. Invitația

Partea a II-a - Arena Oaselor

XVIII. Invitația
.
.
.
~*~
.
.
.

    Era noapte, iar umbre îmbrăcau în mister fiecare piatră zidită în scutul protector al Kevei, așa cum mai era numit Castelul de Piatră. Stânca pe care era așezat era lovită nemilos de valuri, o serenadă pe care Luna o cânta pământului, creând muzică împingând și trăgând spre ea apa înspumegată, asemenea unui dirijor ce înălța și cobora fiecare notă dintr-o simplă mișcare. Bătea și vântul, mai răcoros – o binecuvântare – chiar dacă teoretic, Siegen cel luminos, cu raze de foc auriu, trebuia să bucure oamenii. Era absolut ironic cum se rugau la ceea ce îi închidea în case în zilele din ce în ce mai toride.

   Frunzele pomilor din livadă își șopteau una alteia, foșnind în briza care le arunca una în brațele alteia, iar trilurile greierilor se ridicau din iarba crudă, udă de rouă.

   Clinchetul porții castelului alungă liniștea înconjurătoare, alături de pașii hotărâți de pe piatra cubică pavată pe toate potecile principale. Zenan își prinse la loc insigna, întorcându-se către Fuyu ce se așezase cu partea din spate pe pământ, un semn de protest din a pleca. Iarăși.

   — Nu mă privi așa, trebuie să mergem

   Ce avea să facă nu știa. Văzuse doar culori de negru și roșu, imaginându-și doar cum îl îngropa pe Selah de viu, cum îi dădea foc sau cum o haită de lupi îl sfâșia în zeci de bucăți.

   Nu mai conta că putea fi trimis la Darwen, ars pe rug, făcut iar estarive sau supus la orice se întâmpla în catacombele de sub Vermely. Avea acel bilet adresat lui în buzunarul pieptului, fiind mai sigur ca niciodată că acea hârtie îngălbenită ardea mai tare ca orice flacără sau chiar ca soarele.

   Rysa visase să trăiască liberă, în fiecare noapte înainte să adoarmă zicându-și asta. Luptase, trăsese cu dinții, ucisese și comisese orice atrocitate i se cerea doar pentru ziua în care tatuajul acela avea să-i fie șters de pe piele. Și toate astea pentru a merge singură la moarte în locul său.

   Zenan nu voia să se gândească la clișeicele sfaturi în astfel de situații, să trăiască în amintirea ei, să o facă să nu regrete din Celălalt Tărâm... Zilele treceau aievea peste el, simțindu-se asemenea unui câine eliberat din lanț, care stătea la locul său, fără a putea depăși granița.

   Fuyu nu se clinti de pe loc, de parcă era conștient că Zenan n-ar fi plecat fără el.

   — N-am de gând să mă rog de tine.

   — Eu zic să asculți de potaie, se auzi încă un glas.

   Oficial, Zenan voia să sape o groapă și să se acopere de pământ, căci în rușine era afundat până la gât când Ganes apăru înaintea sa, cu mâinile în sân și o expresie foarte dezamăgită pe chipul ridat.