Legiunea Decăzuților | Volumul I [În curs de editare]

II. Coșmarul unui rege

II. Coșmarul unui rege

•
•
•

   Regina Miria alerga cât o ținea sufletul de-a lungul coridorului către camerele regelui. Fusese trezită din somn de o slujnică ce o implorase cu ochii în lacrimi să se prezinte urgent în odăile soțului ei. Nici măcar nu ceruse detalii despre evenimentul ce avea o însemnătate așa mare încât să-i întrerupă somnul, ci țâșnise direct din așternuturi, cu părul desprins și îmbrăcată în cămașa de noapte peste care de abia mai apucase să ia ceva în viteza sa.

   Cineva a încercat să-mi ucidă soțul, cu siguranță!

   Nu se temea, dimpotrivă, gândul ca soțul ei să fi fost asasinat îi umplea inima de încântare. Simțea cum toate rugile către zei – pe care le rostise în intimitatea unei Camere de Confesiune din templu – aveau să se îndeplinească. Deși doar zeul răsăritului, Siegen, era venerat în Anehora, regina avusese grijă să-și adreseze dorința de a-și găsi soțul mort chiar și celor a căror pomenire era interzisă în țară.

   De fapt, prea puțini îndrăzneau să se roage zeilor morții, dar Miria, cu fiecare pas ce o apropia de camera, își amintea pe rând numele tuturor celor nenumiți cu voce tare: Serenas cel ce judecă sufletele, Adorjan cel ce le pedepsește, Eyra sau Sfejda, cea ce le conduce către Celălalt Tărâm...

   Își repeta obsesiv cuvintele în minte:

   Să moară

   Să moară

   Să-l găsesc mort!

   Ușile camerei erau larg deschise. Gărzile îi făcură pe dată loc reginei într-o reverență instictuală. Toată speranța ei se sparse în sute de cioburi asemenea unei vaze trântite de perete. Regele era încă în viață, din păcate.

   În mod normal, Miria nu avea de ce să își urască soțul cu acea pasiune morbidă. O alesese drept regina lui și niciodată nu-i interzisese ceva. Dacă acele umbre de avaritate după putere nu i-ar fi întunecat mintea, s-ar fi putut mândri cu un soț bun. Desigur, avea defectele sale printre care se număra și lașitatea, însă încercase să își susțină mariajul la temelia căruia se aflau pure sentimente. Căsătoria cu ea nu-i adusese vreun avantaj, iar deși nimeni nu îndrăznea a o rosti, regina nu era chiar ispita înnăscută. Dar regele Cyrus tot o alesese pentru un motiv. Pe Miria nu o silise nimeni, nu o obligase să fie mai mult sau mai puțin egala lui, chiar dacă singură luase decizia din a-și îngrădi tacticos din atribuțiuni și putere. Alte femei din elita celei mai înalte clase sociale nu aveau libertatea ei, nici reginele de dinainte măcar.

   Dar nu prea lua în considerare asta.

   Miria ordonă santinelelor de la uși să le închidă imediat ce-și zări soțul pe podea, în mijlocul camerei. Așternuturile patului fuseseră târâte aproape în totalitate după rege, o fâșie de culoare albă, trasă pe pânza ce înfățișa tabloul umilinței absolute. Regina își adună și ultimele picături de răbdare de pe pânza de păianjen ce i se afla în locul compasiunii.