Legiunea Decăzuților | Volumul I [În curs de editare]

XXXVIII. Otrava

XXXVIII. Otravă
.
.
.
⚜️
.
.
.

    Aramil încă nu se obișnuise cu miasma provenită de la denaturarea oricărei bucăți de rațiune rămase între membrii Legiunilor Sfinte. Competiția scotea deja la iveală cele mai oribile caractere, care aveau impresia că orice faptă avea să le fie justificată în contextul respectiv.

    Nu era un secret că unii masteri ai legiunilor nu se prea înțelegeau unii cu alții. Existau rivalități vechi, încă din perioada uceniciei, care nu fuseseră depășite nici măcar după zeci de ani. Una era să disprețuiască pe cineva, însă cu totul alta să se ajungă la sabotaj, fiindcă Mylan și Andyan se juraseră că participantul la cursa de cai din Legiunea Coroanei trișase. Însă unica victimă fusese fiul lui Vervain. Culmea, Selah și masterul Legiunii Leilor erau în relații destul de bune, așa că totul fusese doar un incident tragic, dovadă că cruzimea zeilor era inopinată. Dar cureaua ruptă de la șaua lui Mylan nu avea cum să fie dorința vreunui zeu. Din fericire, colegul lor era mult mai bine, doar cu amintirea juliturilor și echimozelor.

    Promisiunea premiului misterios de către Coroană stârnise o adevărată luptă între vrăjitori. Dar oare era atât de valoros încât Selah să apeleze la asemenea josnicii, ori o făcea doar din plăcerea de a cauza rău? Oricum, o discuție avusese loc între Master și vrăjitorii S, cu tot cu Ganes și Zelda – făra Zenan, care plecase, jurând că nu avea de gând să facă vreo prostie. Doreau să abandoneze competiția, Emerson având un presentiment ciudat, care îl consuma clipă cu clipă. Aramil avea și el tendința de a renunța la spectacolul dedicat delegației Darveonului, dar mândria îl trăgea în permanență de mânecă.

    Nu după mult timp, o tuse strașnică îl lovise pe Master, alături de dureri reumatice care abia fuseseră alinate de unguentele Zeldei și magia Kairei. Avea astfel de simptome și în Keva, doar că din cauza călătoriei și a activităților la care participase, trupul cu greu le mai făcea față. Nu avea să mai meargă la a doua zi a jocurilor în Arena Oaselor, iar Zelda avea să rămână alături de el pentru a-l îngriji. Fusese o bătaie de cap și să-l convingă să o facă. Nu voia să dea semne de slăbiciune și era de înțeles de ce anume.

    Aramil îl lăsase pe Master să se odihnească în camera sa. În minte îi vuiau amintirile cu tatăl lui, dezgropate de revederea blestematului acela de Verston, crimele din rândul nobililor care se stopaseră – sau ziarele nu mai scriau despre ele –, creatura care îi atacase pe cei patru vlahi, Rysa care trăia... Îl durea capul și oricât ar fi râvnit la orice tărie îl putea adormi până în zori, refuză să o facă. Dori să-și aprindă o țigară, dar chiar în clipa în care își scoase din tabachera căptușită cu piele un băț de chibrit și una din țigările deja rulate, Kaira intră în cameră. Fără să bată. Tare nepoliticos.

    — Iar? se încruntă ea, având pentru o clipă expresia severă a Zeldei.

    — Ai cumva un al șaptelea simț, Kaira? Miroși când încerc să fac ceva ce nu-ți este pe plac?