Legiunea Decăzuților | Volumul I [În curs de editare]

V. Prințesa de la Răsărit

V. Prințesa de la Răsărit
.
.
.

    Nici bine nu scoase soarele capul dinspre Munții Ukitowa – unde legendele spuneau că dormea un zeu sau doi sau murise vreunul – că prințesa Cèline Auros Artoaise deja era îmbrăcată. Slujnicele sale se sculau aproape în mijlocul nopții să o pregătească, căci dura destul de mult să o înghesuie în toate acele straturi de mătase și să suporte toată cazna de a-i strânge corsetul.

   Cèline nu știa care era scopul crinolinei incomode, a trenei ce mătura toate frunzele când apuca să iasă prin grădina interioară și a coafurii cu împletituri atât de strânse încât nici dacă ar fi dorit n-ar fi putut să se încrunte. La un bal grandios ar fi fost perfectă, dar doar să stea și să nu facă nimic? Nu îi înțelegea logica mamei sale, regina Miria, iar in sinea ei își spunea că mai bine nu încerca să priceapă. Ce nu mai reușea să deslușească era scopul corsetului. Toate femeile din acea vreme plângeau în taină de felul în care le strângea trupurile firave și cum adesea leșinau în mod nepotrivit din cauza lor.

   Cèline nu înțelegea nici de ce era un anume fel de a leșina, dar cum ea nu era decât Bijuteria Anehorei – titlul ei de prințesă fiind doar un titlu, nicidecum vreun aducător de privilegii înaintea Consiliului Regal– nu avea cui să adreseze aceste întrebări. Poate doar guvernantei sau doamnei sale de onoare preferate, singurele persoane care o ascultau.

   Prințesa Anehorei îi zâmbi servitoarei care îi termină de smuls scalpul, adică îi aranjase coafura și se privi în oglindă. Unii ar fi fost catalogați drept narcisiști pentru asta, dar ei îi plăcea să își vadă reflecția. De fapt, îi plăceau reflecțiile tuturor. Când era mai mică, în holul palatului Verston se afla o oglindă mare. Își petrecea timpul – nesupravegheată – trecând prin fața ei și crezând că fetița aceea ce-i semăna leit era captivă în rama aurită. Prostii, își dădea seama de asta, dar vai! Ce scandal fusese când prințesa lăsată singură dărâmase și spărsese o oglindă cât trei ca ea! Reginei aproape îi bubuise inima crezând că fiica ei avea să aibă forța unui bărbat când avea să crească, nicidecum de ciobul care o zgâriase.

   Din fericire sau nefericire, Cèline nu știa de unde avusese puterea aceea atunci, poate i se născuse și murise totodată din convingerea că avea să elibereze pe cineva dintr-o închisoare de sticlă. Trecuse ceva timp de atunci, nu mai era o fetiță. Chiar de Ziua Soarelui, ce avea loc peste vreo două luni, urma să împlinească douăzeci de ani și totodată să își facă un debut în societate. Mai degrabă să vadă cum se adună pețitori care mai de care să-i ceară mâna, știind prea bine că avea să fie măritată cu cel pe care-l doreau părinții săi.

   Ah! Întorcându-se la oglinda aceea mare ce ajunsese o grămadă de cioburi! Avea acea amintire păstrată chiar între degetele arătător și mijlociu, o linie subțire și fină ca un fir de păr.