Legiunea Decăzuților | Volumul I [În curs de editare]

XIX. Plecarea

XIX. Plecarea
.
.
.
~*~
.
.
.

   Exista un sentiment pe cât de banal, pe atât de eteric: acela de a nu adormi cu o senzație acidă în stomac, arzătoare, care era diminuată doar de somnul ce-i fereca pleoapele obosite. Sato Shiro, de când ajunsese în Keva, aproape uitase de mirosul teribil al așternuturilor nespălate, de rigiditatea lor și mâncărimile provocate, de purici și păduchi care și așa nu prea aveau din ce să se servească din trupul său costeliv și mai ales, de foame.

   Printre lucrurile neobișnuite pe care le respecta în noul lui cămin se numărau băile.  Erau un mod relaxant de a încheia o zi, de a lăsa apa să curețe orice urmă a unui efort depus, de a calma mușchii și a oferi un alt sentiment, la fel de banal și eteric, de a adormi curat. Dar după ce trăise atâta vreme lângă surse de apă mai infecte ca gropile comune – căci majoritatea oamenilor din marile orașe scăpau de resturile aruncându-le în râuri – i se părea o aroganță să știe că nu trebuia decât să învârtă ceea ce se chema robinet, iar în vană i se aduna de îndată apă a cărei temperatură putea fi reglată după preferințe. Sato nu găsise un asemenea mecanism nici la nobili în conac, iar Remy îi povestise că Malvis, inventatorul genial al legiunii, concepuse acel sistem, plus alte mijloace care facilitau un trai mai bun ca al regilor. Încă nu era lămurit cum funcționa, însă spera să afle.

   Oficial, nu își oferise acordul de a fi înrolat. Acceptase să doarmă o dată la castel, în camera primitoare care îi fusese oferită, apoi dorise să meargă iar în lume. De fiecare dată intervenea ceva: Malvis le arăta sau povestea ceva interesant despre magie, Master avea poftă să recite basme – și o făcea foarte bine–, Ganes avea nevoie de cineva să îi țină cutia plină de cuie când repara ceva la grajd, Zelda copsese o plăcintă care dădea și zeii pe spate... Doar obstacole care îl făcuseră, practic, un rezident al castelului.

   Și nu era rău deloc.

   Învățase să citească mai bine, căci în orfelinatul unde crescuse nu găsise pe nimeni dispus să-l ajute, urmând ca un bătrânel amabil să îi arate literele și să îi ofere una din hârtiile cu rugăciuni care erau uneori oferite la temple și apoi aruncate. De atunci, Sato tot căuta prin gunoaiele din spatele anumitor lăcașe, sperând să găsească alte rugi pe care să le citească. Apoi i se acrise de ele, găsind o tipografie care nu prea avea grijă de ziarele învechite.

   Dar acum avea o întreagă bibliotecă la îndemână, iar obiceiul său comun devenise ca după masa de prânz – un interval de două ore în care toată lumea adormea sau lenevea – sau seara – când Remy nu-l chema la el să se joace Enkvi, un joc de cărți – să citească ceva. Basme, poezii, proză, autobiografii a diferite persoane de care nici nu auzise... nu conta.

   Și încă un lucru, toți membrii se comportau de parcă băiatul fusese alături de ei de când se înființase legiunea. Dacă o apropiere rapidă și naturală avusese loc cu Remy și Milliana fiindcă aveau aceeași vârstă cu el, cu restul nu-și putea explica.