Prima Noapte -[ Volumul I + Volumul II ]

Volumul II - CAPITOLUL V

LUCAS

" -Stai jos, Lucas.

Oh Oh, mama nu îmi spune Lucas decât când ceva s-a întâmplat. Ii privesc pe amândoi pe rand, în timp ce mă așez pe canapeaua de lângă perete. Trecuse ceva timp de când fuseseră aici amândoi.

Am urmărit-o pe mama cum ridică o punga sigilata cu câteva prafuri înăuntru. M-am crispat. Erau drogurile pe care obișnuiam sa le iau înainte de incidentul cu Katelyn. Cum era măcar posibil..? Le aruncasem acum mult timp.
-De unde ai alea? am întrebat cu jumătate de gura.
-Am primit un mesaj de la tine azi dimineață în care îmi spuneai sa vin numaidecât la tine, apoi un altul unde spuneai clar ca ai gresit destinatarul mesajului initial. Am considerat totusi ca ar fi mai bine sa vin si sa verific. Când am ajuns nu era nimeni, doar ca am găsit asta pe masa. De ce, Luke..?

Mi-am lăsat capul în jos, analizând situația. Eram mai mult decât sigur ca nu trimisesem niciun mesaj. Mi-am pus mana în buzunar, pipaind conturul telefonul mobil. Era acolo acum.
-Nu ti-am trimis niciun mesaj.
-Oprește - te, Luke! Nu înrăutăți situația și mai tare decât este deja!
-Vreau sa văd mesajul.
Mama paru contrariata, dar scoase telefonul și mi-l baga în față. Avea dreptate... Acolo, în josul paginii apărea numele și numărul meu, precum și cele doua mesaje misterioase.
-Nu eu am trimis aia. Mama, am nevoie sa mă crezi! "

Mi-am deschis ochii, respirând sacadat. Ce vrea sa însemne asta..? Continui sa visez același lucru din nou din nou... Mă simt de parcă îmi scapă ceva constant. Sunt absolut sigur ca nu aveam cum sa trimit acele doua mesaje... Și totuși cine ar fi putut s-o facă. Acesta întrebare îmi tot alerga prin minte de când fusesem adus aici, fără vreun răspuns concret.
M-am ridicat în șezut, privind ceasul de pe perete. 5:50. Mai aveam o ora și zece minute pana când ar fi trebuit sa mă trezesc. Păcat ca îmi pierise tot somnul, mai ales ca mă simțeam gol pe interior. Știam prea bine cui I se datorează acea absenta constanta pe care o simțeam în fiecare zi. Apoi mi-a trecut prin minte o idee nebuna. As putea sa mă strecor pana în biroul directorului și sa-i folosesc telefonul pentru a vorbi cu singura persoana ce mă putea ajuta în vreun fel acum.
Hotărât și plin de speranță m-am ridicat cu totul, trăgând pe mine niște haine alese la întâmplare de pe tăblia patului. Eram înconjurat de sforaituri și respirații regulate, semn ca toți colegii mei dormeau.
Am deschis ușa fără zgomot, pornind pe holul lung și întunecos. Parchetul scârțâia la fiecare pas, așa ca furișatul meu fusese pus la îndoială. Cu toate acestea, mi-am pus o mana de perete, încercând sa mă las mai mult pe el decar pe parchet. Parcă lăudându-mi ideea, pașii mei erau acum abia auziți pe suprafața neteda și rece. Încă puțin și aveam sa ajung la scări.
-Ce faci aici?
Am sărit cât colo, simțindu-mi inima ca și cum ar fi vrut sa-mi sară din piept în orice secunda. Fata de pe vas statea acum în fata mea, îmbrăcată din cap pana în picioare intr-o pijama cu imprimeu de camuflaj. Îmi zâmbi strâmb, întinzându-se.
-Eu ce fac? Mă urmăreai cumva?
-Hey, nu te uita așa la mine. Au fost ordinele fratelui meu.
Nu mi-am putut stăpâni rânjetul batjocoritor.
-Cum poți primi ordine de la o astfel de persoana?
Orice urma de amuzament pieri, înainte sa-mi respinsa serioasa:
-Poate ca este cum este, dar vorbești despre fratele meu aici. Dacă eu mi-as da acum sincer cu părerea despre marioneta ta, ti-ar conveni?
-Katelyn?
-Cine altcineva... N-am de gând sa mă prefac ca o înghit măcar o secunda. Îmi e antipatica, doar ca a reușit cumva, nu mă întreba cum, sa-i sucească mințile fratelui meu. Tocmai de aceea sunt obligata de altruismul meu convins de sora sa-l ajut.
-Despre ce vorbești?
-Nu credeam ca Îți va lua atât de mult sa te prinzi...
-Ce vrei sa spui!? Încetează cu ghicitorile, femeie și toarnă tot.
-Și de ce, mă rog, mi-as trada fratele? Nici măcar nu te plac.
Am oftat vizibil agasat, făcându-mi deja planuri în minte cum sa o fac pe fata asta sa vorbească.
-Deci, va trebui sa te fac sa mă placi, atunci?
-Nu garantez nimic, dar poate...
-Bine, am sa-ti fac jocul, după ce faci și tu ceva pentru mine.
Păru surprinsa, dar apoi își relua figura aroganta.
-Ai noroc ca-mi ești simpatic, altfel te-as fi turnat pana acum. Deci, cu ce-ti pot fi de folos?
-Am nevoie de un telefon.
-Înțeleg... Pe cine vrei sa suni?
Am privit - o atent cum scoate din buzunar un telefon negru.
-Cum de tu ai voie cu ăla?
-Te rog, eu sunt musafir aici! Cum ar spune fratele meu, profit pe cât posibil ca tata deține școala asta. Deci, pe cine vrei sa suni?
-Pe iubita mea...
Se schimba brusc la fata.
-Tot despre ea e vorba... Sincer, nu va pot înțelege. Ce este atât de nemaivăzut la ea? Dacă mă întrebi pe mine, arata ca oricare alta. Nimic la ea nu e deosebit.
-Dragostea orbește... Poate ca tu vezi în ea o fata ca oricare alta, dar pentru mine nu mai exista o alta ca ea.
Urma o pauza, înainte ca fata sa adauge:
-Nu știe cât de norocoasa este. Ia... Bănuiesc ca nu am ce sa fac decât sa ti-l dau.
Am luat telefonul în mana, umblând printre contacte. Mi-a sărit în ochi numele lui Felix și nu m-am putut abține sa nu apăs și sa le citesc conversațiile. Era ceva tipic mesajelor pe care le trimitea el și anume diacriticele și punctele de suspensie. El în comparație cu mine, felul sau de a scrie mesaje era unul îngrijit și răbdător. Eu unul uitam sa folosesc literele mari, semnele de punctuație sau emoticoanele. Mesajele mele erau simple și plictisitoare. Apoi mi-au trecut prin minte mesajele din telefonul mamei... Ambele aveau aceste caracteristici atât de familiare lui. Era oare posibil ca...