Prima Noapte -[ Volumul I + Volumul II ]

Volumul II -CAPITOLUL XIX

Biserica rămânea în spatele nostru, fiind" înghițită" ușor, ușor de văzduhul de un albastru perfect.
-Ce cauți aici, Nicolas?
Mă privi puțin, continuând sa meargă cu mine în brațe pe străzile aglomerate, ca și cum așa ceva era complet normal.
Își dădu ochii peste cap.
-Dacă începi iar cu Nicolas, mă întorc de unde am venit.
Am zâmbit, ridicându-mi o sprânceană.
-Ce-i..? De ce te uiți așa la mine?
Am stat sa îi mai analizez fata încă câteva secunde, înainte sa întreb cu o voce cât se poate de serioasa:
-De ce ai o veveriță pe fata?
Se opri din mers, incruntandu-se la mine.
-Tocmai I-ai rănit sentimentele lui John... Cereți scuze!
Seriozitatea falsa cu care vorbea mă făcu sa izbucnesc în ras.
-Ce om normal își numește barba John?
-Hey.. n-am susținut niciodată ca sunt normal, deci nu ai ce sa îmi reproșezi.
Mi-am trecut degetele peste chipul sau, strambandu-ma. John înțepa...
-Când ajungem acasă, scăpăm de John.
-Dar...
-Na a! Nici sa nu te aud... Singurul animal pe care îl agreez în casa e o pisica persana, bine? Și lasa-ma jos! Se holbează lumea...
-Și ce? Sa se holbeze. Bună ziua, lume!
-Luke!
Câteva persoane își întoarsera ochii spre noi, privindu-ne ca pe ultimii nebunii. Mi-am infipt unghiile în brațul sau, spunându-i din ochi sa înceteze.
-Au! Nu mai poți sa aștepți pana ajungem acasă?
-LUCAS ! Ce Dumnezeu e în neregula cu tine?!
Zâmbeam și nici măcar nu știam de ce. Eram făcută de ras în fata a zeci de oameni de apropourile indecente pe care mi le făcea băiatul de care mă despărțisem, dar pe care încă îl mai iubeam.
Începu iar sa meargă cu mine în brațe, printre oameni grăbiți, claxoane de mașini și zgârie nori. Atmosfera tipica ce îmi amintea ca ne aflam în New York.
-Unde mergem?
-O sa vezi...
-Știi ca urăsc surprizele...
-Nah, le urăști numai pe alea făcute de Felix.
-Hmm... destul de adevărat.

Am ajuns în sfârșit în fata unui gard înalt, ce împrejmuia o întindere imensa de vegetație, bănci și alte decorațiuni.
-În parc? M-ai adus în parc?
-Obișnuia sa fie locul nostru favorit... Mi se făcuse dor de el acolo, în Londra.
Mă lasa jos lângă o fântână de piatra, care ne oglindea perfect imaginea în apa sa limpede. Eram o combinație atât de bizara: Luke cu ochii săi de un albastru deschis, păr blond pai și pielea destul de deschisă. Apoi vin eu, cu parul meu închis la culoare si ochii intre verde și căprui. Dar nu aceste mici aspecte erau cele mai bizare. Expresiile, gesturile și replicile noastre erau dintre cele mai dubioase. O mireasa sifonata și un băiat blond, care intre timp devenise barbat.
Am oftat, privindu-mi expresia în apa cum este tulburata de o frunza verzuie.
-De ce ai venit de fapt, Luke..? Credeam ca ești total de acord cu toată nunta asta.
Se așeza lângă mine, ridicându-mi bărbia cu doua degete.
-Am mințit, bine..? Am... Am crezut ca este mai bine sa îi dau altuia șansa de a te face fericita, șansă pe care eu am irosit-o. Am crezut ca voi putea sa-i fac fata... Dar foarte curând după aceea, mi-am dat seama cât de mult mă înșelasem. Katelyn, ajunsesem sa te visez în fiecare noapte, nu contează dacă dormeam singur sau cu o alta... Am încercat atât de mult sa te uit, chiar mi-am impus sa nu îți mai rostesc numele, sau sa-ti revăd imaginea în minte... Dar apoi, ceva, oricât ar fi fost el de mic și neînsemnat, îmi aducea aminte de persoana ta. Iar atunci era momentul când scoteam telefonul din buzunar și Îți formam numărul. Numește-ma cum vrei tu... egoist, naiv, poate chiar idiot... Tot ce vreau de la tine este un cuvânt... Un cuvânt și plec, dacă nu mă mai vrei aici. Doar spune-mi ceva... Și fi sincera, pentru ca oricât de încet ai rosti acei " Te iubesc" în telefon, eu mereu îi voi auzi...
M-am înroșit, lăsându-mi brusc capul în jos.
-Eu...
-Nu. Vreau sa mă privești în ochi când o spui, Katelyn.
Îmi ridică iar bărbia, fixându-mi privirea blând. Expresia mea de atunci era absolut imposibil de descris. Era o combinație intre ușurare, bucurie și anxietate. Vocea îmi tremura, cuvintele refuzând sa iasă. Eram um copil mut, incapabil sa-si exprime sentimentele. Era ciudat... Mă pregătisem sa-i spun atât de multe următoarea oară când aveam sa-l văd, dacă aveam sa-l mai văd vreodată. Majoritatea erau cuvinte colorate, adresate lui,ego-ului sau imens și bineînțeles egoismului. Dar acum... Acum erau mult prea multe de spus, pentru ca eu sa reușesc sa încep de undeva. Tot ce am reușit sa îngan sugrumat au fost clasicile cuvinte atât de simple, dar care au reușit sa transmită muțeşte tot ce inima mea se chinuia sa spună.
-Te iubesc atât de mult... Luke...
El zâmbi, strângându-ma în brațe, umplând golul provocat de lipsa constanta, alinandu-mi durerea unei inimii sfâșiate. I-am inspirat parfumul atât de cunoscut, lăsând lacrimile sa se piardă în tricoul sau negru.
-Nici nu știi ce dor mi-a fost sa aud asta... nu prin telefon sau scrisori... Sa te aud pe tine spunându-mi în fata. Ca sa-ti pot răspunde la fel... Și eu te iubesc, fost bobocel de rata, actuală domnișoară.
Am ras, trăgându-l de mână sa se ridice.
-Unde mergem? Iar..?
-Nu vreau sa fiu găsită încă... Hai sa mai rămânem puțin în lumea noastră înainte sa fim găsiți de realitate.
-Chiar atât de mult Îți displace aceasta realitate de care vorbesti?
-Nici nu știi cum... Relitatea fără tine a fost atât de monotona și de... obișnuită.
-Oh, deci asta e modul tău frumos de a zice ca sunt ciudat, nu?
-Oh, te rog, Nicolas! Pana și tu ești conștient de asta.
Ridică din umeri, luându-mi mana in a sa în timp ce mergeam pe aleea relativ libera. Părea ca se îndreaptă spre un punct anume. M-am oprit o secunda, făcându-l sa se întoarcă.
-Ce-i?
-Știu privirea aia... Ce plănuiești, domnule Hateway?
-Ar fi în zadar sa iti spun ca sunt nevinovat?
-Hmm... păi ar merge cu cineva care nu te poate citi ca pe o carte deschisa... Cum nu se pune problema de așa ceva, hai, scuipa tot!
Rânji, prinzându-ma de talie și saltandu-ma pe umăr. Am tipat, ținându-ma strâns de tricoul sau. Luke era înalt, așa ca mă simțeam în continuu pericol.
-LUKE! Da-ma jos!
-Oh... acum numai sunt Nicolas? Vezi ce oportunista ești, Kateyşor?
-Îmi zici măcar unde mergem?
-Nup. Ești pedepsita.
Mi-am lăsat mâinile sa atârne pe lângă spatele sau, incruntandu-ma.
Ce bine ca știam parcul respectiv mai bine decât se știa el. După drumul pe care îl apucase Luke, eram destul de sigura ca vrea sa meargă la cel mai înalt copac din parc, vechiul nostru loc de întâlnire. Bănuielile mi s-au confirmat când m-am trezit așezată pe iarba, exact lângă acesta.
-Ce facem aici?
-Arunca o privire la copac.
-Ce? E un copac. Ce ar trebui sa văd?
-Doar... Privește...
-Bine, dar...
Am zărit un bilet legat cu o panglica de una dintre ramuri.
-Un bilet?
-Ia-l...
M-am ridicat în picioare, luând cu grija bucata de hârtie de pe creanga. L-am despachetat, așezându-ma la loc.
-Ce-i asta, Luke..? E un fel de ghicitoare... Chiar dacă nu prea are sens.
-Citește-o cu voce tare.
-Hmm... Bine... Vreau sa te scot diseară în oraș, sa luam masa și am invitat și niște vechi colegi. Deci vor fi Will, Marry, Me and You. Cum sa îi așezăm la masa?
Mi-am ridicat ochii, aruncându-i o privire de genul: Tu glumești?
-Ce importanta are cum ne așezăm, Luke?
-Tu doar spune o ordine...
-Nu știu, Mary, Will, you and me.
-Mai încearcă...
-Will, You, Marry, Me? Oh, doamne... Luke, tu...
-Trebuie sa te am pentru totdeauna, Katelyn... Deci, te măriți cu mine..?