Birocrația Washingtoniană (finalizată)

2

     — Avem nevoie de un plan! Maia a spus printre gânduri mușcându-și buza prin interior și trăgând-o pe Eva după ea afară din clădire.

      — Nu știu despre ce vorbești, Eva încerca să protesteze. Ce plan? a întrebat, răsuflând din ce în ce mai greu, din cauza efortului depus pentru a ține pasul cu Maia, care părea că aleargă prin parcul din centrul orașului, deși mai era destul timp până la începerea programului.

       — Păi avem nevoie doar de un bărbat iubitor și dispus să se căsătorească cu tine, oprindu-se în loc i-a aruncat o privire scurtă după care a întrebat retoric: cât de greu poate să fie să găsim unul?

        Eva era mai mult decât depășită de ideile geniale ale prietenei sale și nu putea decât să o urmăreasă aproape fără cuvinte.

        — Draga mea - punând mâna simbolic peste fruntea Maiei pentru a o controla să nu aibă febră, încercând în zadar să o readucă la realitate pe prietena sa, care părea că știe exact ce era de făcut- nu știu despre ce planuri vorbești, dar pot să te asigur că nu ești în filmul care trebuie. Eu nu mă mărit! a spus tare și răspicat, făcând-o pe aceasta să-și dea ochii peste cap exasperată.

       — Poate ai tu o soluție mai bună?! a întrebat, privind-o sceptic, gesticulând cu mâinile prin aer. Așa mă gândeam și eu, a spus din nou, văzând cum prietena sa se fâstâcea să-și găsească cuvintele.

        O cunoștea prea bine, încât să-i vadă disperarea din privire. Singura relație, eșuată de altfel, o făcuse pe Eva să renunțe la ideea de a se încurca prea devreme cu vreun alt bărbat care să o rănească, dar asta nu însemna că nu poate face față unui mariaj aranjat. Până la urmă, chiar era cea mai bună și incontestabilă idee.

      — Maia Mendez, ești cea mai smintită persoană! Nu pot să cred că te ascult măcar, zicând așa ceva!

     — Poate că da, dar nu scapi așa ușor de mine. Promite-mi că te gândești măcar! afișând un zâmbet cu toți dinții, s-a proptit în fața Evei, hotărâtă să o țină în loc, până când avea de gând să-i confirme.

       Eva doar a zâmbit la rândul său, cedând neputincioasă în fața insistențelor prietenei sale, punându-se în mișcare spre autobuzul ce avea să le ducă până la muncă.

       Brusc gândul că ar putea să se trezască în orice minut cu agenții de la ICE pe cap, îi fusese înlocuit de ideea năstrușnică de a se căsători. Nu se mai vedea capabilă de a intra din nou în grațiile unui bărbat, iar să fi apelat la fostul partener, nici nu putea fi luat în calcul. Deși aparent se lăsaseră de comun acord, Evei îi ajunsese suferința provocată de alegerea lui de a rămâne doar amici.

       Amici pe dracu! gândi ea, în timp ce-și așeza haina în cuierul din vestiarul salonului. Nu-l mai văzuse din ziua în care plecase și nici nu știa cum ar fi putut da de el, iar ăsta nu era comportament de amic.

       — Bună, Eva! Vocea Monicăi, proprietara salonului, s-a auzit din ușa vestiarului, făcând-o pe Eva să-și lase gândurile deoparte și să-și îndrepte privirea întracolo. Doamna Thomson tocmai s-a făcut comodă. Vrea un spălat și coafat pe bigudiuri. Crezi că te poți ocupa tu? a întrebat fără a aștepta cu adevărat un răspuns de la aceasta, făcând cale întoarsă de îndată ce Eva îi confirmă din priviri.

      Era evident că s-ar fi ocupat de orice clientă dispusă să lase un bacșiș destul de atrăgător, iar doamna Thomson era una dintre ele. La cei optzeci și cinci de ani ai săi, insista să fie îngrijită până la ultimul fir de păr și emana mereu, atât prin port cât și prin atitudine, acea eleganță a unei femei trecută prin viață de la care ai mereu ce învăța.