Birocrația Washingtoniană (finalizată)

18

     
         Eva privea tăcută prin geamul din dreapta sa, evitând privirea intensă a lui Aiden sau orice discuție care ar fi putut să o pună într-o situație mai stânjenitoare decât era deja.

         Nu zărea nimic interesant afară, având în vedere faptul că orașul rămăsese în urma mașinii acum ceva timp, dar prefera să rămână departe de posibilele lui întrebări iscoditoare, încurajându-se singură: Cu cât vorbim mai puțin, cu atât mai bine.

         Se abătuseră de la șoseaua principală, undeva la jumătatea drumului dintre Mountain Village și South Mountain Parck și tot ce reușea să mai vadă în lumina slabă a farurilor, erau pomii înalți ce păreau să înghită mașina cu fiecare metru parcurs pe acel drum acoperit doar cu pietriș.

        Mergem la cabana despre care mi-a spus, confirmă pentru sine, strângând mai tare în jurul său geaca,  vrând astfel să îndepărteze fiorii reci ce îi traversaseră întreg corpul atunci când se afundară tot mai mult în pustietate și în sălbăticia pădurii.

        Aiden o urmări la fel de tăcut, încercând să îşi definească acele senzații ciudate pe care le avea în preajma ei. Îi aducea atât de mult aminte de mama sa, încât i se părea aproape straniu. Acelaş zâmbet cald, aceeaşi privire sinceră, chiar şi unele gesturi simple păreau să aparțină aceluiaş tipar. Cum ar fi dacă şi Eva ar avea caracterul mamei? Se întrebă pentru o secundă. Probabil atunci ar merita pe cineva mai bun ca mine, gândi dezamăgit. Nu reținea când sau dacă a mai simțit asta vreodată, dar se simțea oarecum liniştit dacă o avea în preajma sa. Vreau şi trebuie să te decopăr, Eva! Am nevoie de asta! Îşi mai spuse înainte să oprească motorul maşinii undeva între pomii înalți, luminați doar de lună.

         — Vino! Am ajuns!
         O îndemnă pe Eva, care privea de jur împrejurul maşinii, fără a reuşi să distingă mare lucru prin desişul întunecat.

         — Aici? întrebă nesigură.

         — Avem de mers puțin pe jos. M-am apropiat cât de mult am putut cu maşina, dar nu pot risca să rămânem împotmoliți, răspunse Aiden zâmbind şi ridicând din umeri neputincios.

         — O voi considera plimbarea de seară! Încercă Eva să facă o glumă şi zâmbi la rândul său atunci când Aiden îi întinse brațul pentru a se sprijini de el.

        Deşi se aflau în mijlocul pustietății, Eva nu avuse nici măcar o clipă teama de a se afla acolo doar cu bărbatul puternic şi influent Aiden. Poate că toată atenția lui de până acum pentru ea, avea puterea de a-i transmite orice, dar nu teamă.

        Aiden o luă de mână şi păşi încrezător pe poteca pe care o ştia aşa de bine. Trecuse mult timp de când nu mai fusese aici şi asta se datora stilului de viața foarte aglomerat pe care îl ducea. Ceea ce nu ştia Eva, era faptul că el nu mai adusese niciodată pe nimeni aici. De ce? Pentru că era ascunzătoarea lui. Modul lui de a se face nevăzut atunci când nu voia să fie găsit de nimeni, căci aici, nici telefoanele nu mergeau.

        —Aiden!
        Strigă Eva şi aproape se ruşină când piciorul stâng i se înțepeni într-o rădăcină uscată pe care nu o văzuse, ce o făcu să smuncească mâna lui şi să-l dezechilibreze şi pe el, făcându-l să aterizeze lângă ea pe poteca umedă.

        Acesta nu avu timp de reacție şi singurul lucru pe care îl mai putea face era să se adune de pe jos, dar nu înainte de a râde din toată inima.

        — N-am mai căzut din clasa a cincea! reuşi să spună printre râsetele ce o molipsiră şi pe Eva. Eşti bine? O întrebă în timp ce-şi scutura paltonul acum plin de noroi, observând o grimasă suspectā pe chipul ei.