Birocrația Washingtoniană (finalizată)

6

       Creierul său refuza să-i șteargă din memorie sunetul asurzitor al roților pe asfalt auzit câteva fracțiuni de secundă înaintea accidentului. Parcă din subconștient vedea mașina apropiindu-se din ce în ce mai tare cu aceeași viteză amețitoare și deschise ochii exact înaintea impactului.

       — Șșt! Liniștește-te! vocea Maiei o făcu să se dezmeticească și să-și plimbe ochii obosiți prin încăperea albă. Ești în regulă acum! îi spuse șoptit în timp ce-i mângâia fruntea pentru a-i arăta că nu e singură.

       — Apă! reuși Eva să spună cu voce aproape inexistentă.

       — Sigur! Imediat! Din cauza anesteziei ți s-a uscat gâtul, ținu să precizeze Maia în timp ce lua de pe masa portabilă paharul special cu pai și o ridică pe Eva puțin mai sus printr-o simplă apăsare a telecomenzii de pe pat. Mi-au spus doar să-ți umezesc buzele, asa că bea doar puțin și să nu mă spui!, completă către aceasta, stârnindu-i un mic zâmbet cu fața sa jucăușă.

        Mii de întrebări îi veneau în minte în timp ce sorbea din paharul cu apă. Anestezie? Unde? Și de ce o doare fiecare părticică a corpului de parcă ar fi fost făcută bucățele? Își aducea aminte momentul dinaintea impactului, când privirea ei s-a intersectat cu privirea blondei și vag câteva momente de după accident. Nu știa ce parte a corpului îi fusese afectată mai tare, dar se gândea că din moment ce avea acea senzație de durere persistentă, măcar nu-și pierduse simțurile.

       — Mă recunoști, nu? întrebă Maia, făcând-o pe Eva să o privească fix timp de câteva secunde.

        Acea față rotundă și acel păr roșcat și creț, erau bine lipite pe retina brunetei.

        Era recunoscătoare cerului pentru faptul că amintirile nu-i fuseseră șterse din memorie. Deși poate că nu ar fi fost o idee tocmai rea.

        — Maia Mendez! Ai uitat să-ți dai jos ecusonul de la muncă! încercă să facă o glumă, forțând-o pe Maia să-și privească bluza speriată, după care zâmbi greu din cauza durerii.

        — M-ai speriat! Credeam că ți-ai pierdut memoria sau ceva..., ripostă Maia, privind-o urât pe prietena sa, după care o luă într-o scurtă îmbrățișare.

        Eva se desprinse încet din brațele Maiei și se făcu mai comodă pe perna moale. Avea o serie de întrebări la care voia răspuns, așa că trase o mare cantitate de aer în plămâni, încercând să-și facă curaj pentru a începe.

        — Cât timp a trecut? rosti încet, parcă cu teama de a afla răspunsul.

        — Două zile! zise Maia, privind-o cu milă.

        E bine. Am pierdut doar două zile din viață. Gândi Eva, după care continuă:

       — De ce m-au operat? întrebă, înghițind în sec.

       — Cred că cel mai bine ar fi să vorbești cu un doctor despre asta. Din câte știu eu, n-ai decât câteva coaste rupte și un picior fracturat. Ai fost foarte norocoasă, să știi! Cel puțin asta au spus medicii, privind-o cu drag, i-a oferit răspunsul ce a avut puterea de a o face pe Eva să răsufle ușurată.

         Cu acele câteva coaste rupte și un picior fracturat avea garanția unei lungi vieți de trăit și de acum în colo.

         — Femeia din mașină? Ce s-a întâmplat cu ea? continuă să chestioneze, blocând-o pe Maia.

        — Ăămm! Nu știu! N-am putut să aflu prea multe plus că am stat mai tot timpul aici cu tine, îi răspunse sincer cu o urmă de regret în glas.