Birocrația Washingtoniană (finalizată)

16

       
        Incertitudinea pe care o avea în privința locului unde aveau să iasă, o făcu pe Eva să aleagă o pereche de jeans negri şi o bluză albă lejeră, completate de o geacă nici prea groasă nici prea subțire şi de nişte pantofi sport de toamnă.

        Aș fi putut să-l întreb unde mergem... gândi pentru ea, în timp ce zăbovea în fața oglinzii din baie, nehotărâtă dacă să-și aplice puțin machiaj sau nu.

       Hotărî într-un final pentru varianta sa naturală și după ce își aruncă o ultimă privire la reflexia din oglindă, se încurajă să iasă din cameră și să se afișeze din nou în fața celui care o făcea să se timoreze.

         E doar o zi! O zi! Ce o mai fi însemnând și asta..., își spuse și se apropie de Aiden, care rămăsese în picioare, cu mâinile în buzunare, privind pierdut clădirile ce se observau de pe fereastra largă a sufrageriei.

         — Cred că sunt gata, rosti aproape șoptit parcă nevrând să-l deranjeze din nimicul pe care îl făcea.

        Acesta se întoarse spre ea și o privi pentru o clipă serios, după care îi afișă un zâmbet.

        — Perfect! răspunse în timp ce o scană subtil. Astăzi vreau să facem ceva ce nu am mai făcut de mult timp, completă sub privirile nedumerite ale Evei.

        — Ce anume? întrebă aproape imediat, urmărind cum mâna lui o cuprinse pe a sa şi o trase uşor spre ieşire fără a-i răspunde.

        Nu îndrăzni să se opună şi doar îl urmă tăcută, oprindu-se atunci când a trebuit să încuie uşa.

        Deşi cunoştea fiecare parte a blocului se lăsă condusă de Aiden care îi arunca din când în când câte o privire a unui copil ce tocmai a primit o jucărie nouă.

        Of... privirea aceea! gândi Eva şi pătrunse în liftul a cărui uşi tocmai se închideau, încercând să nu fixeze  prea mult bărbatul arătos din dreapta sa.

        Până şi spațiul din lift i se părea că se strâmtase şi aerul că se terminase, aşa că trase o cantitate mare în plămâni, suficient încât să mai domolească ritmul alert al inimii.

        — Totul este în regulă? o întrebă Aiden cu acea voce incredibil de calmă şi privind-o cu acei ochi de un albastru intens.

        — Mhîm! răspunse Eva, bucurându-se de faptul că se aflau deja la parter, ieşind afară din clădire. Doar că va fi o zi luuungă!, continuă în gând, forțând un mic zâmbet pentru el.

        La rândul său, ca un adevărat getleman, odată ajunşi lângă maşina uşor recognoscibilă din parcare, Aiden se grăbi să o ajute la intrarea pe scaunul din dreapta şoferului, după care se urcă la volan gata de plecare.

       Niciunul nu îndrăznea să rupă tăcerea, mulțumindu-se cu un mic schimb de priviri scurte. Și ce ar fi putut să spună? Pe Eva o cuprinsese o stare de neliniște datorată faptului că nu știa ce o așteaptă, pe când Aiden părea satisfăcut de prezența ei și entuziasmat de locul spre care se îndreptau. Loc ce rămânea în continuare un mister pentru cea care, deși analiza direcția în care se îndreptau, era tot mai departe de un răspuns. Nu fusese niciodată în partea aceea a orașului, sau cel puțin așa credea.

        Trase aer în piept și respirația părea că i se îngreunează în momentul în care lui Aiden îi pierise zâmbetul de pe față și încetini mașina atât de mult încât părea să oprească. Eva își îndreptă privirea spre el pentru a observa că ceea ce urmărea cu privirea era cimitirul în care Amanda doar ce fusese înmormântată.