Birocrația Washingtoniană (finalizată)

11

        Eva se desprinse din îmbrățișare atunci când simți săgetările din spate până la vârfurile picioarelor. Nu se simțea bine, iar faptul că se forțase să-și mențină poziția atât timp nu era un lucru tocmai favorabil.

        Aiden doar o urmări cu privirea încețoşată de lacrimi şi nu se putu abține să nu se apropie din nou de ea în momentul în care Eva se aruncă în scaun, crâşnind de durere.

        — Eşti bine? întrebă acesta aproape involuntar.

        — Voi fi bine! îi spuse încrezătoare după care gândi ca pentru ea: Cel puțin sper să fiu bine.

        Nimic nu era despre ea, având în vedere situația în care se afla momentan. Mai avea la dispoziție prea puțin timp pentru a-l convinge să-și ia rămas bun de la Amanda așa cum se cuvine, iar el arăta... groaznic.

        — Schimbă-te! Trebuie să mergem Aiden! îl îndemnă, arătând spre ieșire și îndreptând scaunul într-acolo.

        — Nu pot... La dracu! Nu pot! se depărtă de ea și zbieră când se izbi în mobilă, dărâmând și ultimele tablouri care rămăseseră intacte, după care-și duse mâna la ochi pentru a șterge nervos lacrimile amare.

        Eva se simțea deznădăjduită în fața imaginii deloc plăcute, dar nu abandonă fără să insiste.

        — Trăieşte-ți sentimentele! Zbiară! Trântește! Plângi! Dar nu te lăsa controlat sau doborât de ele! Este în regulă să fii nervos. Și eu am fost când..., făcu o mică pauză și lacrimile i se înodau în barbă, am rămas singură și a nimănui, dar gândește-te că de mâine vei începe o viață nouă! Eva îl imploră din priviri să o asculte atunci când toată atenția lui era asupra ei.

        — O viață nouă fără ea! completă Aiden la fel de nervos.

        — Nu! Nu-nu! Cu ea într-o altă formă. Nu va mai fi aici fizic, dar atât timp cât tu o vei păstra în gândurile și amintirile tale, ea va fi mereu cu tine,  Eva îl încurajă, gândindu-se la propria-și soartă.

        Pentru ea nu a fost nimeni acolo să-i ofere sprijinul și ar fi contat. Al naibii dacă nu ar fi contat!I se citea durerea în glas și-n privire ori de câte ori își aducea aminte despre asta.

        Aiden putea să mulțumească cerului pentru sprijinul pe care-l primea din partea tuturor, pe când Eva rămăsese singură în grija unei mătuși din partea mamei, pe care o văzuse doar în ziua înmormântării părinților săi și atât.

        — Cum poate un copil de optișpe ani ca tine să vorbească așa? întrebă acesta, oarecum rușinat de penibilul hal în care se desfășurase.

       — Nu am zis niciodată că am optișpe ani! protestă Eva într-un spirit de glumă seacă, zâmbind timid în colțul gurii, fără a slăbi schimbul de priviri nevinovate dintre ei.

        — Dar nici nu ai negat! răspunse Aiden la rândul său, urmărind cum Eva dâdu să se îndrepte spre ieșire pentru a-l lăsa singur, dar nu înainte de a-l atenționa:

       — Voi fi în living, așteptându-te! Doar schimbă hainele alea de pe tine și... Curaj!

       Aiden o aprobă tacit și aruncă ochii prin cameră debusolat. Dezastru la fel de mare precum sentimentul de mizerabilitate pe care-l resimțea. Perfect! își spuse, încercând să facă abstracție de ceea ce tocmai se întâmplase.

       Sunt un idiot! Un mare idiot! Completă în gând în timp ce-și culegea de prin garderobă câteva haine negre.

* * *