Birocrația Washingtoniană (finalizată)

20

        
         Încă un pumn de apă pe chipu-i palid şi Eva se declară aptă pentru călătoria înapoi spre casă.

         Luă prosopul alb de pe suportul special al acestuia și-l trecu rapid peste față, urmărindu-și reflexia în  oglindă.

         S-a terminat! gândi mâhnită și se grăbi să iasă din baie cât mai rapid.

         Nu voia să-l facă pe Aiden să o aștepte prea mult, dar nici să-și amâne momentele de amărăciune. Acolo, în cabana aceea, realizase cât de îndrăgostită era și cât de repede a fost pe punctul de a-i ceda.

         Răsuflă ușurată că totul se rezumase doar la atât și după ce aruncă o ultimă privire prin încăpere, închise ușa în urma sa, gândind pentru sine: va trebui să uit doar un sărut.

        Înaintând pe potecă, zâmbi în momentul în care își aduse aminte scena cu ea și Aiden, căzuți în noroi, făcând haz de necaz, dar și de momentul în care ea fusese ridicată pe brațe de el.

         Se învârti în loc preț de câteva secunde până când vocea lui Aiden răsună de undeva dintre pomi, ghidând-o.

         — Eva! Aici!
Se auzi din stânga sa, făcând-o să se îndrepte întracolo.

         Aiden o aștepta răbdător sprijinit de portiera mașinii, iar spre surprinderea Evei, alesese să rămână la perechea de pantaloni sport, aleși cu o seară în urmă, completată de un tricou alb și o geacă nici prea groasă nici prea subțire, în detrimentul costumului cu care ea era atât de obișnuită.

          — Este totul în regulă?
O întâmpină Aiden, nereușind să înțeleagă sursa uimirii de pe chipul ei.

         Eva încuviință zâmbind și se apropie de el.

         — Preferam costumul.
Spuse sincer și arătând spre îmbrăcămintea lui îl făcu să zâmbească la rândul său, în timp ce urcă în mașina a cărei portieră era acum deschisă.

          Aiden o urmă îndată și după ce o privi îndelung câteva clipe, trase aer în piept și porni mașina.

         — Să mergem acasă!

        Cumva... ambii erau conștienți că rămâneau în urma lor, în acea cabană, momentele timide de apropiere dintre ei, dar aleseseră. Fiecare metru parcurs îi apropia de casă şi de viața pe care o cunoşteau înainte să se întâlnească, deşi... avea să mai fie la fel?

         Aiden conducea absent, fără a mai schița vrun gest spre Eva, captiv între gândurile ce-şi făceau loc în mintea sa, iar ea se încuraja să reziste acelei tensiuni apăsătoare.

         Deşi niciunul nu-şi dorea asta cu adevărat, drumul parcurs la întoarcerea în Phoenix păru mai scurt decât atunci când părăsiseră oraşul.

        Încet-încet se apropiau de locuința Evei, iar Aiden se simți dator să i se adreseze cu speranță, pentru prima dată de când urcaseră în maşină:

         — Vrei să mâncăm undeva?

         Eva cântări câteva clipe oferta, dar sfârşi prin a-l refuza.

         — Mulțumesc, dar... vreau doar să ajung acasă, minți pe jumătate.
Nu o aştepta nimic acasă. Poate doar o ceartă cu Maia, dar nu s-ar fi grăbit din cauza asta. Oricât ar fi amânat momentul despărțirii, era conştientă că nu s-ar fi ales cu ceva bun din asta.