Birocrația Washingtoniană (finalizată)

8

       Maia a intrat în casă, ținând pe brațe pungile de carton pline cu diferite feluri de legume și nu numai.

       — Apă! Vreau apă! spuse către Eva, care privea pierdută pe fereastra largă, dând impresia că nici nu a auzit-o atunci când a izbit ușa de la intrare, în graba sa de a lăsa cumpărăturile pe blatul de la bucătărie.

        Își turnă un pahar plin, după care s-a apropiat de Eva în timp ce se dezbrăca de palton. Ce naiba vrea să însemne liniștea asta? În mod normal i-ar fi sărit deja în cap pentru intrarea vijelioasă pe care a avut-o, dojenind-o pentru minuscula zgârietură suferită de ușă.

       — Jerry a fost aici! fără a-și lua ochii din zare, spuse către Maia în momentul în care îi simți prezența undeva în dreapta sa.

     — Ce? întrebase pentru a fi sigură că a auzit bine, luând o gură mare de apă.

     — Ai înțeles perfect! Jerry a fost aici, răspunse învârtind scaunul în direcția Maiei, pentru a o privi.

    — Asta trebuie să aibă o explicație tare bună, zise aceasta, în timp ce gesticula nervoasă.

    — Oh! Și ce explicație! spuse Eva, lăsând privirea în jos și înghițind în sec înainte de a continua. Cred că el este cel care mi-a plătit spitalizarea.

    — De ce ai crede asta? veni întrebarea logică a Maiei, care ridică din umeri și o privi sceptic.

    Eva doar a zâmbit amar, obosită de atâtea lacrimi vărsate și a preferat să îi răspundă cu o întrebare.

    — Cine crezi că este noul iubit al Monicăi? rosti cuvintele, privind-o pe Maia cum se schimbă la față instant.

    — Doar nu vrei să spui că...

    Eva încuviință din cap și încercă să-și rețină lacrimile, mutând privirea prin încăpere.

     Până și Maia rămăsese fără replică. Era prea mult chiar și pentru ea, care fusese spectator în primul rând la suferința Evei.

     — O nenorocesc pe panaramă! O nenorocesc! spuse, gândindu-se deja cum bagă mâna în claia de păr a Monicăi. Și să nu crezi că el scapă mai  ușor! Nu domnule! Am eu ac și de cojocul lui! spuse, gesticulând nervoasă.

     După ce a  privit cum se eliberează de nervi, Eva a intervenit cu voce calmă și caldă, în total contrast cu cea a Maiei.

      — Nu este nevoie de asta acum! Nu vom rezolva nimic agresându-i! Ai încredere în mine și lasă timpul să le arate cât au greșit. Cu mustrările de conștiință ale lui Jerry, le mai dau cel mult două luni de zile, spuse sigură pe cuvintele sale.

     Văzuse în ochii lui regretul, iar asta o făcea să treacă mai ușor peste gânduri precum cel al Maiei. 

    — Cum poți să fii atât de calmă? Dacă nu te-aș cunoaște, aș spune în momentul ăsta că nu ți-a păsat niciodată de el, îi răspunse aceasta, surprinsă de atitudinea sa.

    Nu știa exact la ce s-ar fi așteptat, dar în nici un caz la atâta calmitate.

     — Vreau doar să uit de Jerry, îi răspunse Eva, convinsă de faptul că trebuie să lase trecutul în urmă. Ultima discuție pe care am avut-o, m-a făcut să înțeleg că nu are nici un rost să mă mai gândesc la el, completă după un lung schimb de priviri, în timp ce se strecura pe lângă Maia pentru a merge în cameră.

     Aceasta aşeză paharul cu apă pe mobila din colțul livingului şi o urmă în linişte după care o ajută să se aşeze pe pat. Eva avea dreptate. Erau lucruri şi mai importante la care să se gândească. De exemplu: ce avea să facă de mâine? La lucru nu s-ar mai fi întors în nici un caz. Nu atât din solidarietate cu prietena sa, cât pentru a evita riscul de a-i scoate vrun ochi Monicăi cu pila de unghii.