Birocrația Washingtoniană (finalizată)

24

         Să... stai! Ce? se întrebă John, în timp ce procesa atât întrebarea cât şi nenumăratele motive pentru care i se părea deplasată.

        Maia observă pe fața sa uimirea, dar se aştepta la asta. Adică oricine ar fi fost în situația sa, ar fi avut aceeaşi reacție dacă ar fi fost pus în fața unei astfel de provocări, aşa că se mulțumi să-l privească rugătoare şi nerăbdătoare, de parcă i-ar fi cerut să o ducă în parc sau ceva de acest gen.

         Lângă ea, Eva înlemni la rândul său cuprinsă de o ruşine cum de mult timp nu mai simțise. Îi venea să dea timpul înapoi să se poată ascunde de privirea aceea a lui John, care o sfredelea.

         — Am o groază de motive pentru care să cred că nu este o idee bună! răspunse John într-un final. Şi plus de asta, îmi explică şi mie cineva ce naiba se întâmplă?
Întrebă uşor iritat de faptul că ştia doar jumătăți de adevăr.

        Fetele îl urmăriră atente şi după un schimb de priviri complice, Eva trase aer în piept, făcându-şi curaj să-i înceapă a povesti drama prin care era nevoită să treacă din cauza acelui proiect de lege ce tocmai fusese adoptat.

        John ascultă atent tot ceea ce avea de spus şi se declară uimit de tăria ce se ascundea dincolo de timiditatea şi de lacrimile Evei.

       — Deşi te înțeleg, tot nu cred că este o idee bună. Adică este! Dar nu să ne căsătorim noi doi.
Concluzionă după ce puse cap la cap toate detaliile.

       Eva ridică din umeri şi îşi şterse cu dosul mâinii ultimele lacrimi. Se aştepta la un refuz. John era practic un străin fără nici o obligație să o ajute. Ba chiar îi străfulgeră prin minte că doar unul asemenea lui Cole, ar accepta aşa ceva, contra cost.

       Maia însă, nu renunță.

       — De ce nu? Eu chiar cred că va funcționa. Cine te-ar bănui pe tine că vrei să sfidezi legea?

       — Iată un motiv! Se grăbi John să răspundă, adresându-i-se Evei. Ce ştie Aiden despre asta?

       Ea înghiți în sec şi începu să urmărească jocul nervos al degetelor sale.

       — Aiden nu reprezintă nimic şi nici nu trebuie să ştie ce fac eu. Răspunse, evitând privirea arzătoare al lui John.

        — Asta vrei să gândeşti tu. Dar eu? Cum se presupune că o să-l invit pe prietenul meu la nunta noastră, care bănuiesc că trebuie să fie cât mai curând? Sau pretinzi să îi ascund şi asta? Atunci cine te va mai crede?
Întrebă fără a aştepta cu adevărat un răspuns. 
 
        Eva aprobă fiecare cuvânt rostit de John. Era absurdă şi disperată situația.

        — Altă soluție nu are, veni Maia în apărarea Evei. Aiden va crede la fel ca şi ceilalți că voi doi chiar v-ați îndrăgostit şi că vreți această căsătorie, iar atunci când va veni momentul îi veți spune adevărul şi gata. Nu e uşor pentru nimeni, dar nici altă soluție nu e...

        John se scărpină nervos după ceafă şi se ridică de pe canapea, învârtindu-se prin sufragerie şi aruncând din când în când câte o privire spre cele două care îl urmăreau la rândul lor.

      — Mă voi gândi. Bine? răspunse nesigur. 

       Fetele răsuflară uşurate şi schimbară câteva priviri cu subînțeles. Nu era un da concret, dar nu era nici un nu categoric, iar asta le dădea o oarecare speranță.

        Maia sări la rândul său de pe canapea pentru a-i oferi o scurtă îmbrățişare lui John, care îi răspunse cu o uşoară ezitare. Acum mai mult ca niciodată îşi impuse să stea departe de ea. Dacă tot avea să facă nebunia asta, măcar să o facă cum trebuie, să nu încurce ițele şi după aceea se putea gândi ce va fi pe mai departe.