Birocrația Washingtoniană (finalizată)

15

       — Ce încerci să-mi spui, mami? De ce te-am auzit acum? întrebă cu glas tremurând, ștergându-și noul șuvoi de lacrimi ce-i încețoșa privirea, pentru a vedea mai bine micuțul tablou.

       Părea o eternitate de când nu o mai simțise alături de ea, așa cum obișnuia să fie atunci când trăia. Până la tragedie, Louisa îi fusese mereu alături fiicei sale. Doar ea o citea ca pe propria carte și îi cunoștea fiecare gest și fiecare grimasă, iar acum...

       Pentru Eva era dureros faptul că după mult timp de absență putea să îmbine acea voce caldă și blândă cu acel chip angelic. Îi era atât de dor și simțea atâta goliciune încât plânsul nu mai era de mult o alinare pentru rănile lăsate de pierderea părinților, dar în special al ei.

       — Mi-e dor de tine, mami! spuse din nou printre suspine, ștergând o altă lacrimă. Și o să fiu puternică așa cum tu mi-ai spus mereu, chiar dacă atunci, datorită ție, nu știam ce înseamnă cu adevărat problemele, concluzionă cu admirație pentru cea care luptase cot la cot cu tatăl său pentru acel trai decent de odinioară.

       Dădu să se ridice de pe pat, dar nu înainte de a arunca o nouă privire aceluiaș chip. Părea că-i zâmbește, iar asta o liniștea puțin.

       Se puse pe picioare și se apropie de fereastra largă a camerei. Nu avea nevoie să vadă nimic. Doar să uite. Să uite măcar puțin, pierzându-și privirea în zare, durerea pe care tocmai o resimțise.

       Șterse și ultimele lacrimi când un fior rece îi străbătu corpul și o făcu să strângă mai tare halatul de satin în jurul taliei sale. Conștientiza că rămăsese din nou cu acea singurătate apăsătoare.

       Nu trecu mult timp însă și soneria casei se auzi în toată încăperea, făcând-o pe Eva să se încrunte și să pornească spre ușă pentru a deschide.

       Era sigură că nu aștepta musafiri, iar Maia avea cheie.

       În insistența soneriei și pierdută printre gândurile sale, se grăbi să descuie fără a mai privi pe vizor, iar atunci când ușa se deschise în fața sa se afla cea mai nedorită persoană.

       Privirile lor se intersectară pentru câteva clipe ce au părut eterne, pentru ca mai apoi Eva să-l întrebe tăios:

       — Ce cauți aici?

       — Ai plâns! observă el, urmărindu-i ochii roșii și umflați, ignorând pentru o secundă întrebarea ei.

       — Sunt acasă la mine și fac ce vreau! Tu ce cauți aici? întrebă din nou pe același ton, fixându-l în modul în care o făcea și el.

       — Ești bine? părând că nici nu aude ce spune ea, a întrebat în timp ce se apropie atât de tare de ea, încât reușea să simtă aroma ce-i acoperea pielea.

       — Aș fi mai bine dacă ai pleca, răspunse Eva, de data aceasta cu respirația întretăiată și cu glas mai domol.

       Încercă și să mute privirea, însă el o oprise printr-o mișcare a mâinii ce o îndemnă să-l privească în continuare.

       — Am făcut o promisiune și vreau să mă țin de ea, reuși să murmure, apropiindu-se periculos de mult de Eva.

       — Și ce treabă am eu cu asta? ripostă aceasta aproape tăios.

       — Vreau să te am alături, răspunse Aiden la fel de încet, fără a-și lua ochii albaștri intenși de pe ea, făcând-o să se timoreze.