Birocrația Washingtoniană (finalizată)

40

        Aiden o privi pe Nathalia şi îşi reprimă marea de apelative care îi veneau în minte la adresa sa.

       — Nu-mi insulta inteligența! o sfătui. Eram destul de beat, dar sunt conştient de faptul că ți-am tras-o acum mai puțin de o săptămână, îi atrase atenția.

      — Crezi că nu ştiu asta? întrebă ea, lăsând la o parte fața de mironosiță, dovedindu-se a fi mai calculată decât credea el, continuând pe acelaşi ton:  Dar cei din presă nu ştiu data şi ora când noi ne-am tras-o. Pentru ei eşti tatăl acestui copil, dacă eu vreau asta până la proba contrarie.

       Asta nu suna bine deloc pentru Aiden. Putea să o piardă pe Eva definitiv. Sângele lui începu să curgă alert prin vene şi avu impulsul de a se repezi la ea, dar se stăpâni în ultima clipă.

       — Ce vrei de la mine? o întrebă răstit şi nervos.

       Nathalia păru să cântărească pentru câteva clipe întrebarea lui şi ridică din umeri zâmbitoare.

       — Ai fi un tată perfect pentru copilul meu, îi răspunse într-un final, scanându-l cu privirea.

       Aiden o urmări cu dezgust şi zâmbi ironic.

      — Ai zis bine... copilul tău, o atenționă acesta. Pentru că eu nu am de gând să îmi asum responsabilitatea pentru prostia ta, o lămuri şi vru să plece când vocea ei îl opri.

       — Dar nişte bani nu mi-ar strica! spuse, făcându-l să se întoarcă în loc.

       — Deja ai noroc pentru că nu te-am strâns de gât, mai vrei şi bani? întrebă stupefiat de tupeul de care dădea dovadă puştoaica.

       Fata se intimidă inițial când îi întâlni privirea întunecată, dar încercă să se păstreze tare pe poziții. Cartea fusese aruncată oricum.  

       — Măcar atât, răspunse spre exasperarea lui.

       Aiden îşi făcu câteva calcule şi de data asta i se adresă ceva mai calm.

       — Dacă vrei bani, atunci vei juca rolul pe care vreau eu să îl joci, o anunță oarecum amenințător. Vei mai da un interviu pentru iubiții tăi fani, ținu să o lămurească, formându-şi în minte un plan.

       Nathalia îl privi sceptică, dar se văzu nevoită să accepte. Orice era mai bun decât nimic, mai ales dacă venea din partea lui.

      Aiden luă tăcerea ei drept un accept şi urmă să îi explice ce avea de făcut, dar cu gândul tot la Eva.

      Eva se învârti prin casă dezorientată, oprindu-se la un moment dat în bucătărie, unde se așeză pe un scaun cu capul în palme.

       Nu îndrăznea nici să intre în dormitor, fiindcă amintirile îi reveneau la fiecare pas, dincolo de faptul că purta încă asupra pielii sale parfumul lui.
       
      Ce am făcut? gândi tristă. Totul fusese atât de intens, atât de frumos că nu-i venea să creadă cum se năruise totul într-o clipă, creând în interiorul său un gol imens. Îi părea rău că cedase. Și cum avea să nu cedeze? Pusese sentimentele sale deasupra oricărui raționament și acum plătea prin lacrimi slăbiciunea de care dădea dovadă în preajma lui.

       La un moment dat răsună în întreg apartamentul soneria, făcând-o să se încrunte căci numai de oaspeți nu avea dispoziție și determinând-o să se îndrepte întracolo pentru a o deschide, dar nu înainte de a-și lega mai strâns capotul de satin în jurul taliei, crezând că avea să aibă parte de o vizită neașteptată, deși tot ce găsi atunci când deschise ușa, fusese o cutie mare crem pe care era așezat un bilet.