Birocrația Washingtoniană (finalizată)

19

         Eva se ghemui tot mai tare la pieptul bărbatului care o făcea să se simtă specială, privindu-l cu părere de rău.

         Fiecare cuvânt spus de Aiden o apropia şi o îndepărta de el în acelaşi timp. Păreau cuvinte de adio, iar asta o speria puțin. Oare chiar voia să nu-l mai vadă? Putea să stea departe de el?

         Trebuie să pot! se îmbărbătă, pierdută în privirea lui.

          El îi oferi îmbrățişarea din care nu ar fi vrut să se mai desprindă niciodată şi profitând de apropierea lor, o sărută din nou. De data aceasta, Eva fu cea care prelungi momentul, spre plăcerea şi surprinderea lui Aiden.

         Femeie captivă în corp de copilă. Dacă săruți aşa de bine nu vreau să mă gândesc... îşi spuse în timp ce-i mângâie obrazul fin, încercând să îndepărteze ideile îndrăznețe care îşi făceau loc în mintea sa.

         — Dacă vom continua aşa, nu cred că mă voi putea stăpâni, şopti Evei cu zâmbetul pe față.

         Poate că nu vreau să te opreşti, gândi egoistă pentru o secundă, lăsând simțurile să decidă pentru ea, dar îşi reveni în fire odată ce vorbele lui acoperiseră liniştea şi îi mulțumi în gând pentru că s-a oprit la timp, căci inima sa devenise o trădătoare căzută în ispită, apoi se îndepărtă încet de el.

         — De ce fugi de mine, Eva? întrebă încet, făcând-o să-şi plece privirea în pământ.

         — Aş vrea să nu crezi că este vina ta. Pur şi simplu drumurile noastre nu se pot intersecta mai mult de atât.
Răspunse evaziv, fără să-i ofere explicația adevărată pe care el încă o aştepta.

        — De ce? o întrebă din nou, puțin mai nerăbdător.

        Eva îl privi cu vinovăție. Nu era corect ca el să creadă că în ochii ei reprezenta un monstru.

         — Sunt îndrăgostită de altcineva! răspunse cu glas stins, reținând cu greu lacrimile ce stăteau să iasă.

          Aiden o privi mirat şi nu-şi putu abține înjurătura ce-i scăpă printre dinți.

         La naiba! Sunt un idiot! De ce nu m-am gândit la asta? Se întrebă şi se dădu doi paşi în spate. Poate pentru că şi ea părea să aibă o atracție față de mine? Ce fel de femeie eşti? Spuse privind-o nedumerit şi confuz, dar mai ales rănit, căci nu se aşteptase nici o clipă la un refuz. Nici nu mai contează căci eu sunt clar un idiot! concluzionă pentru sine şi se sprijini de mobilierul întins pe întreg peretele, murmurând către Eva:

        — Atunci toate au sens...

         Ea se întristă profund atunci când văzu reacția lui, dar se încurajă singură că aşa este cel mai bine.

          — Aiden, îmi pare sincer rău pentru...

          El zâmbi amar şi încuviință din cap, fără a aştepta ca ea să termine ce avea de zis. N-avea pentru ce să o ierte. Nu greşise cu nimic. El fusese cel care încercase încă de la început să o facă să-l accepte, deşi nu avea habar încotro s-ar fi îndreptat relația lor. Acum totul părea mult mai clar.

          — Odihneşte-te, Eva! Mâine te voi duce acasă, îi răspunse trist şi se îndreptă spre uşă, făcându-se nevăzut.

          Sentimentul de vinovăție era acum de partea Evei. Deşi o bătuse gândul să iasă să-l caute, halatul ce-i acoperea doar lenjeria intimă nu era tocmai îmbrăcămintea adecvată pentru o femeie singură în mijlocul pădurii, în noaptea aceea răcoroasă.