Birocrația Washingtoniană (finalizată)

32

        
       — Eşti bine? o întrebă John pe Eva, odată ajunşi în fața clădirii unde aceasta locuia. Se simţea vinovat pentru liniştea apăsătoare pe care ea o păstrase întreg drumul, limitându-se doar la a privi în gol, pe geamul maşinii.

      Eva se întoarse spre el şi oftă din greu, căutându-şi cuvintele.

       — Nu o să-ți ascund faptul că m-am simţit mizerabil, spuse mutându-şi privirea ruşinată spre degetele sale pe care le mişca într-un joc nervos, dar oarecum mă aşteptam la asta, completă sinceră, amintindu-şi modul în care Samantha o sfredelise cu privirea încă de când o văzuse.

        Nu mai întâlnise niciodată o privire atât de rece şi impenetrabilă, iar asta îi spulberase speranțele de a-i intra în grații celei care ar trebui să-i fie soacră, încă din prima clipă în care interacționaseră.

        John o aprobă tacit, conştient de dreptatea din vorbele sale, dar îi ceru printr-un gest al mâinii pe care o apropiase de fața fină a Evei, întoarcând-o spre el, să-l privească. Voia să se oglindească în ochii aceia de un negru intens, atunci când i se adresă din nou.

       — Nu contează ce vor ei, mă înțelegi? îi spuse aproape şoptit, vrând să-i inspire încredere.

        Eva urmări fiecare silabă rostită de bărbatul din fața sa, înghițind cu greu nodul din capul pieptului şi rupse pentru câteva secunde contactul vizual, pentru a procesa cele spuse de el.

       — De ce vrei să faci asta? îşi făcu într-un final curaj pentru a-l întreba, privindu-l din nou, deoarece simțea ceva ascuns dincolo de vorbele lui. 

       John zâmbi amar, dar nu se sfii să-i răspundă.

       — Pentru că vreau să te ajut!

       — Punându-ți familia împotriva ta?

       Veni întrebarea inevitabilă a Evei.

       John negă prin gesturi şi zâmbi din nou. Era conştient de reacţiile pe care le stârnise în urma acțiunilor sale, dar alesese să nu-i pese decât de cea care-i era până la urmă o străină.

      — Eva... nu sunt un copil, murmură acesta, încercând să evite a-i oferi explicații, ştiu ce fac.

       Ea îl privi sceptică, cu gândul tot la cuvintele pe care acesta le rostise atunci când o înfruntase pe mama sa, şi trase aer în piept înainte să i se adreseze din nou.

       — Eşti sigur că nu greşeşti şi nu o să vrei nimic de la mine după ce ne vom căsători? Nu-ți vei pretinde drepturile de soț sau nu vei regreta că nu te-ai căsătorit cu cineva pe care chiar s-o iubeşti? Ştiu că e o căsătorie de fațadă, dar eşti sigur că vrei să-ți laşi familia în urmă, doar pentru un arajament?

       John o privi îndelung şi îşi drese glasul, căci avuse impresia că gâtul i se uscase odată cu întrebarea ei.

       Mă faci să fiu dispus pentru orice, gândi în apărarea sa, dar se limită doar la a-i răspunde scurt.

       — Da! Ştiu ce fac.

       Eva inspiră zgomotos, fixând chipul inexpresiv al acestuia, dar ajunse la concluzia că nu avea să-l facă să vorbească mai mult de atât şi abandonă ideea de a mai insista asupra subiectului, schițând doar un zâmbet aproape forţat.

       — Vrei să intri? îl întrebă după secunde apăsătoare de linişte, arătând spre intrarea în blocul unde locuia.

       John zâmbi la rândul său, dar se văzu nevoit să o refuze. Simplul fapt că se afla în preajma ei, îl făcea să se simtă oarecum agitat şi vinovat când îi veni în minte Aiden.