Birocrația Washingtoniană (finalizată)

5

     Aerul rece de toamnă se strecura printre cele două, făcându-le să se înghesuie una în cealaltă în timp ce se îndreptau spre intrarea în salon, păstrând fiecare o liniște mormântală, aproape insuportabilă. Niciuna dintre cele două nu voia să redeschidă subiectul întâlnirii de mai devreme. Maia pentru că n-ar fi știut ce să mai adauge, iar Eva nu reușea nici cum să-și facă ordine în gândurile întortocheate. 

       Era prinsă de transă undeva în trecut, la frontiera dintre Mexic și SUA. Tijuana. Locul unde de ani de zile se afla în sertarul autorităților cererea de azil pe teritoriu american ce aștepta pur și simplu ca acestea să-și facă datoria și să decidă dacă îndeplinește condițiile pentru concretizarea ei sau nu. Între timp, Eva rămânea doar un imigrant ilegal în ochii noului președinte și a legii sale stupide. 

      Ar fi fost prea frumos!  Își spuse pentru sine, revenind în prezentul neplăcut. Norocul său pe ziua asta era faptul că avea să lucreze neîncetat cel puțin până la pauza de prânz și nu-i rămânea timp să se gândească prea mult la propriile-i probleme.

     — Bună Monica!
     O salutară fetele deodată, în treacăt către vestiar, pe cea mai fandosită femeie, după cum aleseseră să o alinte.

    — Nici măcar o privire! spuse Maia în timp ce se dezbrăca, cu referire la fandosita care nici măcar nu s-a obosit să le răspundă sau să se uite la ele.

    — Poate are o zi proastă! ridică Eva din umeri, punându-și halatul de lucru.

    — De când e cu noul iubit, are mereu o zi proastă, remarcă Maia, făcând-o pe Eva să zâmbească și să o aprobe tacit.

     Monica nu era genul de persoană care să se afirme în fața lor, iar informațiile pe care le aveau cu privire la viața sa personală erau prinse în treacăt, atunci când aceasta se descătușa clientelor sale confidente. Doar astfel reușiseră să afle că fusese părăsită acum vrun an de bogatul ei amant ce-i cumpărase salonul, pe vremea când erau în culmea fericirii. Deși nu era greu deloc să-ți dai seama că habar n-avea cu ce se mănâncă această meserie, darămite să-și clădească propria afacere singură. Nu doar lipsa de experiență din acest domeniu sau vârsta fragedă la care avea deja salonul ei o dădeau de gol ci și atitudinea de mare doamnă a societății pe care o avea. Își trata angajații ca pe niște subordonați mult sub nivelul său, deși în esență era cu o treaptă sub ei din toate punctele de vedere. Uneori hainele scumpe pot fi frumoase și de apreciat, dar nu fac din tine omul care nu ești. O lecție pe care Monica nu o știa. De fapt, multe lucruri nu știa, deși încerca să dea impresia că la treizeci și doi de ani le văzuse și auzise pe toate.

      — N-am nici un chef de lucru azi!        
      Maia se plânse către Eva care se pregătea să iasă din vestiar.

     — Cred! Dacă eu am ajuns la trei fără un sfert, nu vreau să mă gândesc la ce oră ai ajuns tu.

     — Dimineață devreme! îi răspunse chicotind. Dar te asigur că a meritat fiecare minut! ținu să completeze, făcând-o pe Eva să o privească circumspect.

     Nu dorea să ştie exact ce a meritat din plin. Faptul că băuse? Cunoscuse pe cineva? Cum se terminase seara ei de fapt? Erau doar întrebări la care Eva nu ținea neapărat să afle răspunsurile. Ştia că le va afla oricum atunci cånd timpul le va permite să stea la bârfă.

    — Sunt sigură că a meritat! mai spuse către Maia râzând, în timp ce-şi ocupă locul în spatele scafei pentru a o spăla pe clienta aflată deja acolo.

    Reuşea să-şi organizeze destul de bine clientele astfel încât timpul petrecut în salon să fie unul pe cât de scurt pe atât de plăcut. Era şi unul dintre motivele pentru care Monica o acceptase fără acte. După luna de probă a Evei, profiturile crescuseră cu cel puțin douăzeci şi cinci de procente. Plăcerea de a lucra şi voința de a evolua o făceau pe aceasta să-şi dea toată silința. Nu era uşor să găseşti de muncă în condițiile ei şi mulți dintre angajatori se temeau să sfideze legea.

     În timp ce mâinile păreau că i se mişcă mecanic, ştiind exact ce au de făcut, Eva era din nou absentă. Mintea-i fugea de la Aiden la Cole, făcând inevitabil comparație între cei doi. De ce nu putea Cole să fie la fel de drăguț ca Aiden? Se întrebă retoric. Poate şi la fel de arătos... şi... la naiba Eva! Revino-ți! Se mustră singură scuturând capul de parcă ar fi vrut să alunge toate gândurile, simțind încă o dată umbra sentimentului că l-ar trăda pe Jerry.

      Nu mai ştia nimic de el, iar lucrul acesta o durea într-o oarecare măsură. Îi era dor. Îi era dor de cârlionții lui şateni şi de zâmbetul pe care îl avea dimineața când se trezea alături de ea. Îi era dor de îmbrățişările calde, dar cel mai dor îi era de sentimentul că aparținea cuiva. La ce se aştepta? Că o să o viziteze în timpul liber? "Vreau să fiu singur pentru o vreme, dar vom rămâne amici." a fost doar un mod drăguț de a-şi lua tălpăşița fără prea multe explicații, pe care Eva oricum nu le-a cerut în momentul respectiv.

      Toate se întâmplă cu un rost! Se îmbărbătă singură, întorcându-se în prezent, unde clientele aşteptau să fie servite.

     — Doamnă Timothy, sunteți gata! spuse către bătrâna deja coafată.

     — Perfect ca întoteauna! îi zâmbi aceasta, îndesând în buzunarul fetei o bancnotă de doi dolari. 

    — Mulțumesc! spuse către femeia care-i mângâiase obrazul cu cel mai mare drag. 

    — Ar trebui să bei un ceai sau o ciocolată caldă! o sfătui pe Eva cu blândețea sa caracteristică.  Ambele fac bine atât la trup cât și la suflet,  completase zâmbind după care o lăsase singură. 

      Oare așa de evidentă să fie suferința mea?  Se întrebase Eva, zâmbind amar către femeia ce se îndrepta spre ieșire. Poate chiar ar trebui să beau o ciocolată caldă. Aș lipsi doar câteva minute. Se gândi în timp ce se apropiase de Monica.

     —Aș vrea să ies câteva minute, cu voce joasă îndrăzni să spună către cea care o privea interogativ, aproape deranjată că a fost întreruptă din a face nimic. Merg până la Snackbar, simți nevoia să continue sub presiunea privirii chiorâșe a Monicăi. 

     — Oh! Înțeleg! răspunde aceasta sec într-un final, făcându-i semn cu mâna înspre ușă că poate să iasă. 

     Eva doar încuviință și ieși afară pe ușa salonului gândind din toată ființa ei: Nesuferita!  

    A aruncat câte o privire în stânga și în dreapta astfel încât să se asigure că poate să treacă liniștită și s-a avântat spre Snackbar-ul aflat de partea cealaltă a străzii, prinsă în gândurile sale. O ciocolată caldă chiar e binevenită!  Și-a spus încântată. 

     Un singur pas nefericit a reușit să facă pe trecerea de pietoni înainte ca un Fiat Barchetta roșu, condus de o femeie blondă care a pierdut din neatenție controlul, să o ridice pe capota mașinii și să o poarte așa, până când s-a oprit în zidul clădirii de pe partea dreaptă a șoselei. Nu a avut timp de reacție, încremenind efectiv de spaimă atunci când a auzit zgomotul provocat de roțile mașinii pe asfaltul umed. Nici să gândească cu exactitate care parte a corpului o durea mai tare nu avuse timp, căci izbitura puternică provocată de impact a făcut-o pe Eva să cadă la pământ și ingaime un amărât de au înfundat, neauzit de nimeni. 

      Deși trecuseră doar câteva secunde care i-au părut ore, privea neputincioasă în jur și tot ce reușea să mai conștientizeze era faptul că multă lume se adunase în jurul său și a mașinii, dar nimeni nu o ridica de acolo. Ce se întâmplă? De ce nu face nimeni nimic? Se întrebase fără puterea de a da glas gândurilor. Erau dese momentele când privirea i se încețoșa și durerea îi provoca o anumită stare de somnolență, de leșin. Oare femeia a supraviețuit? Gândindu-se la privirile lor care s-au întâlnit înspăimântate în momentul impactului, s-a mai întrebat înainte să audă sirenele ambulanțelor și să închidă ochii. 

              »»-------------¤-------------««