Samantha
Pe când eu și Nate făceam cumpărăturile liniștiţi, ca doi oameni normali aud o împușcătură, nu știu ce m-a apucat dar merg spre sursa zgomotului.
-Domnișoară, unde Dumnezeule mergeți? E periculos. Se sperie cel din spatele meu. Văd o fetiță care plângea și era singură lângă matahala mascată. Văzându-mă ridică tonul. Mai rău de atâta nu se poate.
-Am zis nu mai mișcă nimeni. Trage în sus dar glonțul ricoșează fix în stomacul meu, căzând pe jos. Eu și gura mea mare... Nate, nu-i spune tatei. spun cu o ultimă suflare și cad în lumea viselor.
Ivan
-Idiotule, am zis că nu omorâm pe nimeni! Dă-mi ăsta! Îi ia pistolul din mână iar eu profit de neatenția lor.
-Nu mișcați! Sunteți înconjurați! Spun când aud sirenele de afară.
-Ești un idiot dacă crezi că ne vom preda așa ușor. Îndreaptă pistolul spre mine.
-Mâinile sus! E ultimul avertisment... Îl previn și îl împușc în mână când văd o simplă mișcare. Celălalt tremura lângă el.
-E-el e-e d-de vină! Se bâlbâie și îl acuză pe tipul care se ținea de mâna afectată.
-Amândoi sunteți, Clara, cheamă o ambulanță, Daria, Pablo luați-i pe acești nătărăi. Spun dezgustat și mă îndrept spre Samantha care zăcea în propriul sânge. Ține apăsat aici, îi spun șoferului în timp ce îi dau cămașa. Bufnițo, ești un magnet de probleme. Îi șoptesc la ureche după ce fac schimb cu Nate sau cum îl cheamă. Era atât de palidă, șansele nu prea sunt de partea ei, a pierdut mult sânge.
-Nu din nou... Apare Clara și o privește îngrijorată. Nate ținea apăsat precum i-am spus și plângea.
-Hei, nu vrei să... Nu mă lasă să termin și îi ia locul bătrânelului.
-O știu de când era mică, sărmana de ea. Spune acesta printre sughițuri.
-Va fi bine, ambulanța trebuie să ajungă, încearcă Clara să-l liniștească. Mă privea întristată iar eu doar clătinam capul ușor, semn că șansele sunt mici iar la cât e ea de norocoasă...
-Mi-a spus să nu-i spun nimic tatălui ei, dar nu pot, fiica lui e pe jumătate moartă, cum să-i ascund asta? Fața lui exprima frică, disperare, spaimă, nu știa ce să facă se mișca dintr-un loc în altul.
-Cred că știi ce ai de făcut. Erau singurele cuvinte pe care voia să le audă, își scoase telefonul din sacou și iese afară.
-Încă o moarte... Spune Clara afectată. Poate deveneam prietene. O privește și îi aranjează o șuviță.
-Hei... Fii tare. Măcar n-ai apucat s-o cunoști. Era foarte sensibilă când era vorba de așa ceva. Ar plânge și pentru un străin. Cam asta e ea pentru noi, nimic mai mult... Ambulanța a sosit.
-Aici, se ridică și le face semn paramedicilor.
-Are pulsul slab, a pierdut cantități mari de sânge. Putem dona dacă va fi nevoie. Mă uit la Clara iar aceasta afirmă fără ezitare.
-Voi dona și eu. Tatăl ei e pe drum. Vine Nate către noi. Pe ea au dus-o, ne grăbim și noi spre spital unde medicii deja se aflau în operație. Clădirea înaltă care găzduia atâte vieți mă trimite în trecut. De mult n-am mai trecut pragurile spitalelor. Acea vară, acea furtună, acel atentat, toate mi se derulează în cap ca un fulger. Clatin capul pentru a-mi șterge imaginile din minte și intru după Clara și Nate. Se pare că doar Clara poate dona, eu și Nate suntem buni de nimic. Măcar am încercat.
-Unde mergi?
-Acasă, sunt obosit. Încerc să continui să-mi văd de drum dar mă oprește.
-Așteaptă-mă și pe mine, vin cu tine după ce termin aici.
-Te aștept la mașină. Nu mai aveam ce să fac aici, tatăl ei e pe drum și îl are pe Nate. Oricum nu cred că va mai avea nevoie de ceva...
Am condus-o pe Clara acasă, apoi m-am târât și pe mine la a mea, dar degeaba.
-Alo?
-Bună dragule, trebuie să vi la secție. Vocea enervantă a Dariei și apelativul mă face să vomit și să-mi dau ochii peste cap.
-Vin acum...
-Hei așteapt.... Nu aștept nimic, e destul că te-am ascultat 5 secunde, spun în sinea mea după ce îi închid telefonul. Reiau traseul și mă întorc la secție.
-Ce s-a întâmplat? Întreb puțin iritat datorită celor întâmplate.
-Trebuie să-i interoghezi pe băieți. Auzind asta simt că iau foc.
-Și voi de ce sunteți aici? De ornament? Pablo, Ricky, John? Tu? Și cine mai e pe tura voastră. Enervat la culme plec către camera unde se presupune că trebuie să-i interoghez pe cei doi pămpălăi.
-E-el e d-de vină... Se bâlbâie același.
-Dacă n-aș fi încătușat te-aș omorî în bătaie, prostule!!!
-Terminați odată! Țip la cei doi. Cine a împușcat-o? Liniște. Cine a împușcat-o? Liniște din nou. Cine a împușcat-o? la naiba! O să putreziți în pușcărie dacă nu aud nici un răspuns în următoarele secunde. Cinci...Patru...Trei, spun apăsat cuvântul, doi...
-E-eu, bine? Spune cel bâlbâit. N-nu am vrut, a-a-a r-ricoșat.
-Prostănacule, nu poți lega două cuvinte când ți-e frică.
-Oh, păi e bine că îi frică, are de ce... Veți sta muuult și bine la răcoare. Le zâmbesc sarcastic apoi ies din încăpere. Vinovați, furt și omor din culpă! Îi spun din mers Dariei.
-O-omor? A murit tipa?
-Nu, însă șanse nu-s. Continui să-mi văd de treabă și o ignor pe Daria total. Chiar nu aveam nici un chef de prezența ei. Caz număr 564 închis, era vorba de domnul Carter, știam că soția lui e nevinovată, însă trebuie să urmăm formalitățile. Era atât de plictisitor fără Clara, după ce întocmesc actele îi voi face o vizită. 7 p.m nu e atât de târziu.
---
-Hei străine, ce vânt te aduce pe aici? Spune în timp ce îmi face cale liberă să intru dar refuz.
-Vreau să stăm pe verandă. Mă arunc obosit pe bancă și încep să simt durerea din oase.
-Crezi că asta mă va ajuta? Ridică o sprânceană și privește berea pe care i-o întind.
-Nu, dar nici rău nu-ți va face. Nu mă lăsa singură. Îmi zâmbește și eu la fel.
-Ești bine? Spune după câteva momente de liniște și de privit în gol.
-E ea... Când sunt singur îmi apare în minte, iar uneori am impresia că o văd. E imprimată aici. Îmi așez mâna în dreptul inimii unde mi-am "tatuat" durerea. Mă simt atât de gol când ajung acasă și nu e nimeni, doar eu și cărțile mele. Știi ce e și mai rău? Că în acele cărți mereu este un "el" și o "ea".
-Mda, ți-am promis că o să-ți ard cărțile alea... Gluma ei mă face să zâmbesc, sper să fie o glumă. Ce zici de un animal de companie? Propunerea ei îmi dă de gândit. Cel puțin te va distrage iar când n-ai nimic de făcut ieși la plimbare cu el. Trecutul e cea mai dură armă care te poate răni, însă nu-i permite să te doboare, ești puternic.
-Am fost, dar pe zi ce trece durerea e tot mai mare, psihic sunt praf. Doare, singurătatea doare...
-Am o idee, zâmbetul ei malefic îmi atrage atenția și o privesc ca pe o ciudată. Ce-ar fi să mă mut cu tine? Nu m-am gândit la asta, rămân pe gânduri iar aceasta mă înghiontește. Deci?
-Da... Ar fi ceva. Cu condiția să îmi respecți spațiul personal.
-Normal, dar doar în baie. Îmi trage cu ochiul și mă sărută pe obraz. Poate așa, prezența ei îmi va atrage atenția de la ea, de la acel trecut întunecat.
