Vocea brunetei m-a bântuit toată noaptea și nici gândul că Ivan e la 30 de metri distanță de mine nu m-a prea ajutat. Acum că sunt din nou în casa mea trebuie sa depind din nou de bietul Nate care nu mai știe nimic de mine de luni de zile, însă nici nu a sunat, ceea ce e ciudat. Probabil s-au ocupat ei de asta, sunt curioasă de scuza folosită...
Mă îndrept cu teamă spre fereastră, mă plimb cu teamă prin toată casă, m-aș aștepta să apară cineva în fața mea și să-mi plaseze un glonț în cap, doar acum realizez că aș putea muri în somn aici fără să știe nimeni, probabil m-ar găsi după ce încep să putrezesc. Sunetul soneriei aproape îmi provoacă un infarct.
-Bună? Ești bine? Ești cam palidă... Mă analizează Clara cu atenție.
-Doar m-ai speriat. M-am întors în Iad, totul mă sperie.
-A trecut.
-Da... Pentru moment...
-Pentru totdeauna. I se citea siguranța în ochi în timp ce rostea cuvintele.
-Sper... Oftez greoi și încerc să-mi reglez ritmul accelerat, dar în van, îl văd pe Ivan cum merge spre mașină fără să-și întoarcă cel puțin privirea spre noi. E dreptul lui, îl înțeleg, și eu mă urăsc pentru ce am făcut. Clara remarcă absența mea atrăgându-mi atenția intrând înăuntru.
-In zilele mele libere voi sta cu tine până te vei obișnui din nou cu casa.
-Și în cele care lucrezi? Întreb cu teamă, rugându-mă în sinea mea să nu-i rostească numele.
-Igor, o piatră mi se ridică de pe inimă când o aud, mă va înlocui. Încearcă să nu-l mai tragi de limbă, nu vrei să afli mai mult decât e cazul. O priveam de parcă n-aș știi despre ce e vorba, însă știa că mă prefac. Pentru început lasă-i accentul în pace, acum că știi la ce mă refer ce zici de o cafea, am așteptat să te trezești pentru a o savura cu tine.
-De unde ai știut că m-am trezit? Mă încrunt și merg spre bucătărie.
-Am ghicit? Ridic sprânceana semn că nu o cred apoi adaugă. Glumeam. Te-am văzut pe geam.
-Apropo, Nate... Încerc să schimb subiectul iar aceasta părea și ea interesată să facă același lucru.
-...Nate, va fi aici luni, la prima oră.
-Ce i-ați spus bietului om?
-Adevărul? Ridică o sprânceană și umerii în același timp.
-Care adevăr, Clara? Printre atâtea secrete care este cruntul adevăr? Fac o reacție teatrală, mă prefăceam de minune.
-Că te-ai dus la mătușa ta Anne, voiai puțină liniște departe de acest haos.
-Mătușa Anne? De unde o cunoști?
-Sunt poliţist, știu tot ce vreau sa știu. O spune pe un ton ciudat de sigur.
-Ah da? Ce face acum Galloway?
-Păi să vedem, te-a sunat de zeci de ori iar mesageria vocală ţi-e plină. Îmi iau telefonul din geantă și urăsc să admit, dar are dreptate. Vezi? Înclină cana spre mine înainte să soarbă cafeaua fierbinte. -E puțin disperat... Recunosc, am ghicit de data asta. Îmi trage cu ochiul și merge direct în sufragerie pe canapeaua de care mi-era dor, patul lui Derek aveam impresia uneori că are saltele de lemn.
Toată ziua mi-am petrecut-o cu Clara, n-a fost precum mă așteptam, ne-am distrat și mi-a prezentat vecinii noștri care sunt foarte amabili, apoi am stat o perioadă bună pe verandă, uitându-ne la casa lui Ivan. Voiam să o întreb de el, dar nu aveam nici un drept.
-Te gândești la el, așa-i? Mă analizează iar eu îmi mușc buza interioară.
-Mai tot timpul. Răspund fără să-mi dau seama.
-De ce? Acum sunt chinuită de propria mea întrebare, grozav...
-E atât de aproape de mine, mă pot trezi cu el în cameră, vrând să mă omoare.
-Niciodată nu-ţi va face rău. Te va proteja din umbră, dacă nu-l vrei în preajma ta. El m-a trimis după tine. El a dat ordine să-ţi securizăm casa. El a dat ordin să stăm cu tine ziua și să te veghem noaptea. El a...
-El... Doar și-a făcut meseria, nu-i pasă.
-Asta pentru că tu l-ai făcut să nu-i pese. Și-a deschis inima încă o dată, i-a luat mult să o facă, și tu? i-ai închis ușa în nas. O spune simplu. Însă în mintea mea era atât de complicat și plin de remușcări.
-Dar am deschis-o, apoi.
-Ai închis-o și după aceea.
-Aș deschide-o dacă aș mai avea ocazia... Spun cu inima cât un purice.
-E prea târziu, știe când să renunțe, nu e prost, oricum deja s-a înstrăinat în lumea lui. Nici cu mine nu mai vorbește ca înainte.
-L-am distrus. Las o lacrimă să se plimbe pe obraz dar o șterg repede când văd mașina lui apropiindu-se.
-L-ai refuzat, dar nu distrus. Se ridică și îi face cu mâna lui Ivan care nici măcar nu se obosește să-i răspundă.
-Ba da... Mă ridic și eu. Privind-o în ochii care ma priveau încurcaţi, dar apoi începând să râdă.
-Samantha! Nu poți distruge ceva gata distrus. Poți clădi altceva pe ruinele lăsate, dar niciodată nu vei construi ceva rezistent cu ce a rămas. O seară plăcută în continuare, programul meu s-a încheiat. Devine din nou serioasă, face stânga împrejur și pleacă lejer.
Și a doua zi a venit tot ea, probabil Igor va veni mâine, cel puțin nu sunt singură în majoritatea timpului, aș fi intrat în depresie ori aș înnebuni. Până acum nu am făcut-o datorită voluntariatului, și datorită glumelor proaste făcute de Derek.
~~~
-Vin! Strig în timp ce cobor scările alert. Nate! Mă bucur să te văd!
-Oh, și eu domnișoară. Îmi răspunde bietul de el încurcat când îl strâng în brațe, v-am simțit lipsa. Îmi răspunde acesta la îmbrățișare.
-Și eu la fel. Îl invit înăuntru și după o mică pauză îmi aduc aminte de un lucru. Apropo, ce mai știi de tata?
-Domnul Steele, ei bine, nu am mai auzit vești de la el de multă vreme.
-Nici eu... Iar asta mă îngrijorează. Oare a pățit ceva.
-Nu cred, dacă era ceva grav am fi aflat. Îl cunoaști, e aerian uneori și asta îl face să uite de cei din jur. Încearcă Nate să-mi dea la o partea piatra de pe inimă.
-Da, s-ar putea să ai dreptate. Îi susțin cuvintele, tata uneori e... Pe lângă, cred că e cel mai potrivit cuvânt.Voi încerca mai târziu să-l sun, mergem? Acesta afirmă și îmi face cale liberă spre geanta din spatele lui, o iau și merg privind absentă în față. Deschid ușa și rămân pe loc, era în fața mea, la câțiva metri distanță, stătea nemișcat și mă privea neutru, puteam simți cum mă străpungea cu acei ochi de gheață. Nu știu de unde am avut curajul, dar i-am ţinut piept acestei examinări. Și-a îndreptat apoi atenția pe sacul de plastic care îl aruncă în coș și intră în casă.
-Domnișoară? Mâna lui Nate atingându-mi umărul mă face să tresar. Ești bine? Se uită la mine îngrijorat.
-Da, mergem? Îmi reglez vocea și mă grăbesc să intru în mașină.
