-Cât de ușor m-ai uitat, iubitule... Vocea ei era precum o adiere blândă a vântului care îmi mângâie obrazul.
-Nu te-am uitat, niciodată n-o voi face. Ai fost prima mea iubire.
-Am fost, dar oare mai sunt? Altă adiere îmi atinge celălalt obraz. Șoaptele se pierd în neant iar eu rămân singur pe malul mării.
Mă trezesc cu o greutate pe suflet, malul mării... Era locul ei preferat, poate încă este. Era devreme, atât de devreme încât soarele leneș abia se vede. Îmi trag un tricou pe mine, cobor în bucătărie unde îmi prepar o cafea tare. Nu știu ce m-a apucat dar ceva mă împinge să merg pe plajă, asta și fac!
Era răcoare, furtuna a domolit canicula din zilele trecute. Mă așez pe nisip aproape de mare încât la fiecare val apa îmi atingea picioarele. Era atât de pustiu și adormit locul, până și valurile se mișcau alene. Dimineața îi plăcea să vină aici, mereu o găseam cu picioarele îngropate în nisip, pe motiv că nisipul e cald iar ea e rece. Râdeam când o auzeam, fiindcă ea mereu emana căldură, precum o pisică cheală. Gândul nebun mă face să pufnesc de râs.
-Ești bine? Vocea Samanthei mă sperie.
-Da. Ce cauți aici? Întrebarea mea o face să-și arcuiască sprânceana și să se apropie.
-Eu ar trebui să te întreb asta...
-Nu mi-e somn. Cedez eu, fiindcă așa o puteam ţine toată ziua. Tu?
-La fel... Își strânge buzele într-o linie subțire și se așează lângă mine. De ce ai venit aici? Își așează bărbia pe genunchi și așteaptă cuminte după un răspuns.
-Marea... iau o gură de aer apoi expir, mă calmează, mă relaxează, mă liniștește, sunetul îmi aduce somnul înapoi.
-Oare la mine funcționează? De câteva zile nu mai dorm, aproape deloc. Cu tot ce s-a întâmplat mi-e teamă să mai închid un ochi, am crezut că nu m-a afectat cu nimic. Însă când închid ochii încep să aud sunete sau simt că cineva îmi apare în față cu un pistol. Deci, nu ziua mă tem, ci noaptea, întunericul mă sperie. Știind că în orice moment pot să încetez să exist. Teama din ochii pe care îi priveam mă făcea să o iau în brațe și să îi promit că nu voi permite nimănui să o rănească. Dar n-am făcut-o.
-Noaptea e un dușman și pentru mine. De fiecare dată când închid ochii cel mai mare coșmar îmi apare în față, sau îl visez, apoi mă trezesc speriat și lipsit de somn.
-Care e cel mai mare coșmar al tău? Mă întreabă în timp ce se joacă cu nisipul.
-Trecutul... Îi spun după ce ezit o vreme, răspunsul meu atrăgându-i atenția. Al tău? Ce gând sau ce coșmar îţi fură somnul? Samantha doar scapă o gură de aer și ceva părea să o oprească din a-mi răspunde.
-Uhm... Scuze de întrebare, cum ai zis... Trecutul tău nu e treaba mea.
-Da, așa am zis. Dar nu mi-ai răspuns la întrebare.
-Coșmarul meu, huh? Am atât de multe încât nu știu care e cel vinovat de cearcănele mele. Râde ea fals.
Samantha
Coșmarul meu e să mă îndrăgostesc de tine, însă cred că e prea târziu. Gândesc eu privind spre răsărit care arăta magic.
-Niciodată nu am văzut un răsărit mai frumos... Oftez eu vrăjită de priveliștea din faţa noastră.
-Nici eu... Spune Ivan după o mică pauză, însă privindu-l cu coada ochiului observ că el se uita la mine, lucru care mă face să roșesc pe loc, noroc cu razele soarelui care acoperă adevărul de pe faţa mea. Îmi întorc privirea spre el, acesta nici nu se obosi să-și mute privirea înainte. Mă privea cu un zâmbet tâmp pe faţă presupun că l-a copiat pe al meu. Suntem mai rău ca doi adolescenți, sunt la câțiva centimetri de el iar eu stau pe loc, fără să fac nimic. El face exact același lucru. Profit de acest moment și mă bucur de privirea lui, de ochii coloraţi de soare, de acei ochi care mi-era rușine să-i privesc, acei ochi care înainte mă înecau iar acum mă provoacă să îndrăznesc gustul buzelor. Acele buze care acum au colțurile ridicate, formând un zâmbet drăgălaș.
-Suntem precum doi copii. Reușesc să spun mai mult râzând decât serios.
-Prostuţi?
-Inocenţi. Îi zâmbesc sincer si mă ridic, scuturând firele de nisip de pe fund apoi îi întind mâna să se ridice și el. Îmi trag mâna dar el se prinde mai bine de ea, împreunându-și degetele cu ale mele. Se potriveau perfect, chiar dacă mâna lui era gigantică pe lângă a mea.
-Pot să te îmbrățișez? Își mușcă buza de jos, de teamă că am să refuz și fruntea i se încrețise, bietul de el. Nu-i răspund, doar îmi înfășor mâinile în jurul lui iar acesta mă strânge ușor în brațe, așezându-și bărbia pe creștetul capului. Era atât de cald și bine la el în brațe încât aproape am aţipit cu capul pe pieptul lui, bătăile inimii lui îmi relaxă orice mușchi încordat, mă simțeam protejată, mă simțeam fericită, mă simțeam iubită... Ce sentiment străin.
-Ar trebui să merg, voi întârzia la școală. Dau un pas în spate și îl privesc încă o dată în ochi apoi prind curaj și trec pe lângă el.
-Aș vrea să fim prieteni. Mă trage înapoi și face doi pași să stăm faţă în față, își lipește fruntea de a mea și repetă din nou, aș vrea să fim prieteni, aș vrea să ai încredere în mine, nu pot să nu te am aproape. Pe zi ce trece agonia ar fi tot mai mare dacă te-ai depărta de mine cum ai făcut-o și vara asta, aș înnebuni, ţi-am simțit lipsa chiar dacă te cunoșteam de puțin timp, ceva s-a întâmplat cu mine de când ai plecat. Nu știam cum să-i zic, tot ce puteam să fac era să respir și să mă abțin să nu-l sărut, deși... Elimin distanța iar inima îmi sare în sus de bucurie când îi simt din nou buzele moi cu gust de cafea. Cea mai bună cafea pe care am gustat-o vreodată. Îl sărut cu dor, cu plăcere, cu toată forța mea. Voiam să fac asta mai mult decât orice altceva. Doi nebuni, pe plaja pustie, în văzul soarelui sărutându-se de parcă ar fi sfârșitul lumii, asta da prietenie. Ne retragem și ne privim uimiți de cele întâmplate.
-Prieteni? Îmi mușc buza și aștept răspunsul lui.
-Cei mai buni! Răspunde acesta apoi începem să râdem. Îmi așez capul pe umărul lui și las un oftat să-mi scape printre buze. -Ești bine? Întrebă îngrijorat.
-Suntem nebuni. Râd eu.
-Suntem îndrăgostiţi, nu e mare diferența.
-Ai dreptate. Îi zâmbesc și îl urmez către casă. Își ia rămas bun de la mine și mă lasă să zâmbesc ca o fraieră în faţa ușii. Ăsta da început de zi. Simt de parcă aș avea artificii în stomac. Nu știu dacă era datorită celor întâmplate sau datorită ceasului care îmi arată că mai sunt 20 de minute până Nate o să apară. La naiba Samantha...
