Lăsând lacrimile să-mi cadă parcă și amarul din suflet ieși, doar lacrimile mă mai ajută acum. Sper să fiu o mamă bună pentru tine. Vom pleca de aici, vom începe o viață nouă înapoi în New York.
-Hei, aseară te-am lăsat în pat dormind, ce faci aici, pe canapea, plângând? Se așează Derek lângă mine și îmi șterge lacrimile imediat.
-Mulțumesc că îţi faci griji pentru mine, sper ca într-o zi să mă pot revanșa. Îi zâmbesc strâmb iar el mă ia în brațe.
-Dacă vei înceta să mai plângi și vei deveni puternică așa cum ţi-ai propus e mai mult decât suficient.
-Așa voi face. Îi răspund într-un final, voi încerca să fac ce mi-am propus. Derek, voi pleca în New York.
-In vizită sau? Spune el fiind nelămurit.
-O să mă mut înapoi. Voi căuta un apartament departe de tatăl meu, departe de minciuni, într-un cartier liniștit.
-Samantha, New York-ul e un haos total. Se ridică în picioare și mă privea mustrător.
-Ai dreptate, dar nu voi aștepta ca sarcina să devină vizibilă, Ivan să își dea cu seama de asta iar eu și copilul meu să devenim o ţintă vie pentru dușmanii lui. Care cine știe pe unde se ascund.
-Ţi-a spus...
-Da, l-am obligat. Aseară a venit aici. Voiam adevărul iar acum fug de el. Câtă ironie, nu?
-Nu, Samantha. E normal să reacționezi așa, viața ta e în primejdie cu Ivan în ea. Însă poți susține că este al meu. Nu vreau să te știu de una singură în New York, unde vagabonzii se târăsc la fiecare colț.
-Până când? Până voi naște, Derek. Apoi își va da seama de adevăr.
-Ce zici de acel Martin, dacă eu sunt prea închis la ten.
-Derek, nu asta voiam să spun.
-Dar ai spus-o. Încheie acesta și merge în camera lui. Sunt o idioată! Bietul de el vrea să mă ajute și să mă protejeze iar eu aduc contraargumente la fiecare idee de a lui.
-Derek, iartă-mă, sunt cu capul în nori, nici nu mai știu ce e rău și ce e bine, zilele astea m-au terminat. Îmi pare rău, știu că ne vrei binele. Ușa se deschise.
-E în regulă, nici eu n-am avut o noapte prea strălucită. Trece pe lângă mine iar eu îl urmăresc până la bucătărie. -Ce zici de niște cumpărături?
-Ultima dată când am fost la cumpărături, am fost împușcată, mai rău decât asta nu cred ca se poate întâmpla. Râd eu.
-Voi avea grijă să nu se întâmple asta. Își ia geaca pe care avea sigla poliției și mă îndeamnă să îmbrac și eu un hanorac de-al lui.
***
-Și ce cumpărăm? Adaug când îl văd cum se plimbă de câteva minute bune printre rafturile magazinului.
-Habar n-am, bere, mâncare, suc sau apă pentru tine.
-Îmi place cum ai început. Finalul lasă de dorit. Mă strâmb la el și începe să râdă.
-Mămica nu are voie. Îmi face semn cu degetul arătător. Nu-i așa, bebe?
-Derek, nu mai vorbi cu pântecul meu, nici măcar nu cred că te aude. Mă uit prin jur să nu fie nimeni.
-Shh, nu vorbi așa, o rănești...
-Ah, deci e o ea? Acesta aprobă din cap și continuă să-i mormăie pântecului. -Și de unde mă rog frumos, știi că e o ea? Și nu un el? Derek, ești teribil, râd eu. Abia dacă are două săptămâni.
