Ivan
-Grozav... Acum mă urăște. Asta se întâmplă când vreau binele cuiva, persoana respectivă mă urăște...
-Dacă te ajută cu ceva, eu nu te urăsc, încă. Încearcă Clara să mă înveselească, nu prea funcționează...
-Uneori o faci, ai tot dreptul, și eu mă urăsc.
-Iar alteori, te iubesc, și îţi vreau binele. Știu cum e sa fiu în situația ta. Haide Ivan, haide să ieșim, mi-ai promis. Face privirea aceea de cățel plouat pe care o urăsc.
-Asta o consideri tu un bine? Să ies într-o gălăgie enormă, știind că mă simt vinovat datorită lor.
-Puțin alcool te va face să uiți omule, vino! Trage de mine până la mașină.
-Cine va conduce înapoi? Aceasta privindu-mă fanatic. Sub nici o formă, ce exemplu am da, suntem poliţiști, Clara.
-Bine nătăfleţule, sun după un taxi.
Samantha
Nu pot să dorm, mă gândesc doar la el, vizita lui mi-a dat gândurile peste cap încât toate se îndreaptă spre el, la el, în el. În sufletul lui, locul unde nu știu ce se petrece, nici măcar ce s-a petrecut. De ce îi pasă de mine, de ce îl interesează bună starea mea. Se numește vinovăție, și vrea să se revanșeze. Îmi răspunde conștiința.
-Da, ai dreptate. Închid ochii pentru a încerca să adorm, deoarece era trecut de ora 12 a.m. însă aud cum cineva umblă la ușă, se auzeau chei zornăind și înjurături, pe lângă bubuituri. Îmi iau inima în dinți și ies pe hol.
-Derek? Tu ești? Spun în șoaptă, însă sforăitul venit din camera lui îmi răspunde. Derek, la naiba... Derek, încerc să-l trezesc dar nimic. Derek! Tot nimic. Iau o vază și mă apropii încet de ușă, să te văd viteazo, mă uit pe vizor și rămân cu gura căscată când îl văd pe Ivan cu un morman de chei în mână clătinându-se din stânga în dreapta.
-Ivan, șoptesc eu, ce faci aici? Spun după ce deschid ușa.
-Bună! Îmi zâmbește și încearcă să-și țină ochii deschiși, iar cotul pe care voia să se sprijine rată de câteva ori tocul ușii. Am venit să-mi cer iertare, și nu, plec de aici până nu mi le accepţi. Continuă acesta printre sughițuri.
-Bine, te iert, dar pleacă, e târziu și ești beat.
-Bine, pa. Doamne ce idioată sunt...
-Ivan, întoarce-te, nu te pot lăsa să pleci așa. Acesta zâmbește și se apropie de mine, îmbrățișându-mă.
-Știam eu că o să ai milă de un cățel plouat și abandonat ca mine.
-Te rog, nu mai vorbi, o să-l trezești pe Derek. Mint eu, pe tipul acela nici un cutremur nu l-ar putea trezi. Voiam sa tacă deoarece respirația sa mirosea a alcool iar asta mă amețea și îmi provoca greață, nu era destul pe lângă faptul că se sprijinea pe mine cu toată greutatea lui.
-Sunt șeful! Am să-i ordon să doarmă în continuare.-Browns dormi! Țipă acesta. Vezi. Îmi rotesc ochii și mă chinui să-l duc spre baie pentru un duș rece, asta l-ar trezi pe jumătate. Aprind becul în cameră și văd cum tricoul meu portocaliu e pătat de sânge.
-Ivan, ce ai pățit? Cum te-ai rănit?
-Nu știu, se chinuie acesta să-și amintească. Câțiva tipi s-au luat de o fată și mi-au înfipt o sticlă spartă în rană, se pare. Drept la ţintă, râde acesta.
-Bine eroule, asta n-o să-ţi placă. Spun în timp ce mă îndepărtez de el și dau drumul la apa rece.
-Unde fugi? Spune în timp ce-și încolăcește mâinile în jurul meu. Ţipătul meu face ecou când simt stropii de apă atingându-mi pielea, însă el mă învelește în brațele lui, capul meu odihnindu-se pe pieptul său. Căldură lui ma face sa ignor apa rece. -Îmi pare rău. Vocea lui plină de teamă se aude după câteva clipe de liniște. Îmi ridică fața și își lipește fruntea de a mea.
