Ivan
Dormea atât de profund încât puteam să jur că nici un atac terorist nu ar fi trezit-o. Eu stăteam nemișcat, nu voiam să risc și să fiu cel care îi întrerupe șirul viselor și somnul. Era atât de inocentă, iar faţa supărată de mai devreme mi-a topit inima. Era atât de drăgălașă încât cu greu m-am abținut să nu întrec măsura. Era supărată iar eu mă gândeam doar să o sărut și să o țin în brațe. Mă bucur că am reușit să-i repar ziua într-un fel, sau altul. Un scâncet de-al ei mă face să tresar, oare o doare ceva? Sau are vreun coșmar?
-Sh... E doar un coșmar. Îi șoptesc la ureche și o strâng mai bine în brațe, lăsându-i ușor un sărut pe fruntea care i se descrețise. Prezenţa ei mă face să uit trecutul și părțile întunecate ale acestuia, mă face să simt cum e să trăiești din nou. O să am grijă să nu o pierd așa ușor și o voi proteja de orice primejdie. Până acum totul e în ordine, poate erau doar în trecere și s-au gândit să se joace cu viața mea, ca de obicei. Au lipsit atât, de ce să apară acum?
Samantha
-Ivan, nu mă lăsa singură, te rog! Îl strâng puternic de colțul tricoului de parcă asta ar rezolva ceva.
-Mă voi întoarce! Îţi promit! Îmi dă un sărut scurt și dispare în întuneric. Eu mă aflam în școală, ce caut aici? Simt cum umărul îmi este puternic strâns de mână lui Martin care apare de nicăieri.
-Ţi-am spus totul! Curvo! Iar tu ești cu el? Voiam să mă iubești pe mine! Îmi rupse bluza brutal de pe mine și mă forțează să-l privesc în ochi. Acum o să vezi cine sunt eu. zâmbetul malițios îi dispare când o împușcătură ne surzește iar el cade lat.
-Ivan! Răsuflu ușurată și mă refugiez în brațele lui puternice.
-Sh... E doar un coșmar. Mă sărută pe frunte luându-mi toate gândurile negre de adineauri.
-Mi-e teamă să nu devină realitate. Îi priveam îngrijorată chipul vesel. Mi-e teamă să te pierd. M-aș pierde pe mine însămi.
-Mereu voi fi lângă tine. Chiar și când voi fi absent. Voi fi în gândul tău, voi fi imprimat în pielea ta, până și numele îmi va fi gravat pe buzele tale. Îmi mângâie obrazul și încep să mă relaxez. O altă împușcătură îl face pe Ivan să devină greu în brațele mele, acesta căzând jos.
-Ivan! Ţip speriată și mă ridic pe proprii genunchi.
-Hei... Sunt aici! Totul e bine! Și dacă nu, va fi! Se pune și el în genunchi în fața mea, îmi dădea firele răsfirate după ureche și încerca să mă liniștească, e singurul lucru de care aveam nevoie. De atingerile lui reale. Sunt aici, cu tine! Îmi zâmbește strâmb iar eu îl iau în brațe.
-Mă bucur! Oftez ușurată, că a fost doar un coșmar.
-A fost doar un coșmar.
-Nu mă mai lăsa să dorm, bine? Îi explic eu.
-Bufniţele, dorm și ele. Încearcă să o spună cât mai serios dar pufnește când îl lovesc în umăr și mă uit urât la el. Glumeam... Se scuză el.
-Scuză-mă, mi-am pierdut umorul prin cameră, trebuie să fie pe aici pe undeva. Îmi încrucișez brațele și aștept niște scuze din partea lui, însă ce primisem era mai mult decât am cerut: zâmbetul lui, era atât de scump la vedere încât m-am bucurat de el, până nu avea să dispară.
-Ar trebui să te schimbi! Ești leoarcă, ai să te îmbolnăvești. Îmi mângâie obrazul cu mâinile iar sufletul cu ochii lui de un albastru pătrunzător care îţi intra până și în cel mai ascuns colț al acestuia.
-Eu trebuie să plec, programul se va încheia în câteva minute. Mă anunță după ce ies din baie. Cuvintele lui mă rănesc, oarecum. Mă pot bucura de el doar în timpul programului? Observând cutele de pe faţa mea continuă. Te aștept pe plajă! Îmi trage cu ochiul și iese din cameră, fără să mă sărute. O să mă revanșez pentru asta. Îmi spun hotărâtă în minte. Stomacul începe să se facă auzit, bietul de el... Am uitat să mănânc? În timp ce mă gândesc la întrebarea filozofică cobor scările și merg în bucătarie unde îmi prepar ceva rapid să mănânc fiindcă stomacul meu nu mai rezista alte două ore până găteam ceva. Voiam să cinăm împreună, dar se pare că "programul" nu i-a permis. Doar gândul la asta mă face să-mi dau ochii peste cap.
Priveam liniștită la TV dar telefonul îmi atrage atenția. Primisem un mesaj.
Număr necunoscut: Unde ești? 😑 fac o pauză și mă uit mai atentă la mesaj și la numărul care îmi era necunoscut apoi îi răspund nesigură.
Eu: Acasă?!
Număr necunoscut: 😒 am zis că te aștept pe plajă...
Eu: Nu am zis că vin. 😶
Ivan: De ce?
Eu: Programul s-a încheiat!
Ivan: ...
După ce încetez din a-l cicăli pe Ivan îmi iau hanoracul lui pe mine și mă grăbesc pe plajă, era beznă, doar luna mă ghida prin întunericul teribil care mă înspăimântă. Ivan stătea cu spatele, puncte pentru mine, am să-l iau prin surprindere. Îi sar în spate și țip, însă ţipătul meu se opri după ce ating nisipul. Scâncetele îmi părăsesc buzele iar lacrimile ochii.
-Samantha? Uimirea și părerea de rău de pe chipul întunecat al lui Ivan apar în faţă mea, îl vedeam în ceață. Simt cum sunt luată pe sus iar persoana care mă ducea gâfâia la greu, hei, nu sunt așa de grea. -Îmi pare rău! Îmi pare rău! La naiba! Îl aud pe Ivan cum înjura în timp ce se chinuia să deschidă ușa casei mele. Aș fi vrut să îi dau cheile dar toată forța mi-a căzut undeva printre firele de nisip. Pufnește acesta și trece strada deschizându-și ușa casei cu piciorul, mă așează repede pe canapea și începe să mă analizeze si să-mi pună întrebări. -Te doare ceva? Eu doar clatin din cap. Nu puteam să respir darămite să vorbesc. Dispare din cameră și vine cu o pungă de gheață pe care mi-o aplic în zona capului. -Spune ceva, te rog!
-Auch... Șuier printre buze iar acesta se încruntă când aude.
-E doar vina mea. M-ai luat prin surprindere și..
-Și ar fi trebuit să nu o fac. Mă chinui eu să-l întrerup. E normal să reacționezi așa, ești poliţist, probabil ai un preț pe cap.
-Dacă ai știi... Oftează el.
-Asta e problema, că nu știu. Îl mustrez eu și mă sprijin cu greu pe cot. Ești plin de secrete și n-ai încredere în mine. Ivan, îl fixez bine cu privirea și continui, ce suntem noi cu adevărat?
