-Vei rămâne aici peste noapte, analizele tale nu sunt prea bune, le vom repeta să ne asigurăm de ceea ce vom face. Mă informează asistenta și apoi iese din salon.
-Voi fi tătic? Pe bune Samantha? Nu te-ai putut gândi la ceva mai serios, cum că aș fi unchiul sau ceva de genul? Eu tată? Pff.. Niciodată!
-Eu..nu pot să am copii... Adaug absentă și îl ignor pe Derek care se răţoia la mine de când am rămas singuri în încăpere. Un copil? Voi avea un copil... Un copil, rodul iubirii noastre Ivan. Ce imagine interesantă, o creatură pură în brațele tale tatuate, cu ochii tăi albaștrii precum cerul senin al unei zile de vară, cea mai frumoasă zi de vară. Și părul tău șaten strălucitor, buzele tale moi, nasul mic, corpul său fragil și pal. Ce imagine frumoasă... Dar oare cum vei primi tu vestea, Ivan? Îl vei accepta? Îl vei recunoaște? Dar cel mai important, îl vei iubi? Fiindcă eu deja simt că n-aș putea trăi fără acest copil.
-Samantha, ești bine? Își flutură acesta mâna prin faţa mea iar eu tresar, reveria dispărând.
-Nu știu, Derek... Sunt? Îl priveam în ochi neajutorată. Îmi strâng genunchii la piept și mă ghemuiesc.
-Ce-ai zis mai devreme... Se bâlbâie acesta. -E adevărat? Eu doar afirm printr-o înclinare a capului iar acesta continuă. -Și atunci? Adică știi tu, ești însărcinată, și tu ai spus că nu poți.
-Așa am spus... Lacrimile îmi formau un nod în gât, voiam să urlu de durere. Voiam să distrug tot ce-mi stătea în cale. Voiam să mă odihnesc pe pieptul lui și să-mi spună că totul e bine, dar acum nu mai vreau, acum vreau să-l confrunt! -Derek! Sună-l pe tata! Spune-i că am avut un accident grav, încât sunt șanse slabe să scap. Spune-i că mâine e târziu dacă pleacă din New York, e nevoie să vină astăzi.
-Samantha, ce naiba te-a apucat?
-Vreau să dau ochii cu persoana care m-a mintiţ de când m-am născut și asta este posibil doar dacă sunt la un pas de moarte din câte am observat... Continui să privesc în gol. Rămân nemișcată până când Derek iese afară. Atunci simt cum lacrimile fierbinți își fac simțită prezența iar nodul din gât dispare. Îmi duc mâna în dreptul pântecului însă mi-e frică să-l ating, poate e doar o iluzie sau poate încă dorm din cauza medicamentelor lui Derek. Nu știam dacă plâng de tristețe, furie sau...fericire.
-Nu... Nu plânge te rog! Apare el, se așează lângă mine în pat și mă ia în brațe. Samantha, ești puternică. Știu că uneori te mai chinuiam cu replicile mele acide la adresa femeilor dar vrei să știi un secret? Eu doar aprob cuminte în timp ce lăsam lacrimile să cadă nestingherite. Le spun din gelozie, fiindcă femeile sunt mai bune la toate, mai ales când sunt încăpățânate, așa ca tine. Reușise, chiar și în cel mai crunt moment al meu reușise să îmi fure un zâmbet.
-Derek...
-Hmm? Murmură el și își așează bărbia pe creștetul meu.
-Mulțumesc!
-Voi avea grijă de voi doi până când "norocosul" se va întoarce. Suna ciudat "noi doi" încă nu mă pot obișnui cu ideea, e doar prima zi.
-Poate se va întoarce, dar va fugi mâncând pământul.
-Îl voi pune pe fugă dacă nu-și asumă responsabilitatea, fii sigură de asta!
-Crezi că nu ar face-o?
-E un băiat de treabă, nu m-am implicat să-l cunosc.
-Uneori nici eu nu simt că-l cunosc suficient. Iau o gură mare de aer apoi expir ușurată într-un fel.
-Secretele lui îl vor îngropa.
-Derek, vreau să-i dau eu vestea.
-Nici nu mă așteptam la altceva. Eu dau doar coordonate oficiale, nu sentimentale. Râde acesta iar eu îl ciupesc. Încetează, am zeci de vânătăi la cât m-ai ciupit astăzi. Las doar un zâmbet senin să mi se așeze pe chip iar el mă strânge mai bine în brațe. Asta-i fata mea... Mormăie acesta apoi își închide ochii. Eu rămân tăcută și îi ascult bătăile liniștite ale inimii. Era atât de diferit, inima lui Ivan părea să aibă maraton de fiecare dată când o ascultam. Oare ce face acum? Se gândește la mine? Sau își bea cafeaua în biroul lui liniștit și fără vreo problemă pe cap.
Ivan
Te oprești să te mai gândești la el după o bună perioadă de timp, te oprești fiindcă prezentul ţi-a deschis ușa la realitate, însă nu, nu te anunță că într-o bună zi, trecutul care ţi-a format atâtea cicatrici atât pe suflet cât și pe corp avea să apară când te aștepți mai puțin. Trecutul se afla în fața mea, priveam prin ea, nu eram capabil să-i adresez nici măcar un cuvânt, mă privea ca pe un ciudat alături de Clara.
-Ce e cu el? Mă așteptam la lacrimi, la o îmbrățișare, la un sărut, nu la o statuie ambulantă.
-Scuză-mă, dar tu i-ai provocat asta. E în stare de șoc. Lasă-l să respire.
-L-am lăsat destul. Doar eu știu prin ce am trecut până să ajung la el. O spune ea pe un ton descurajat și se așează în genunchi, în faţa mea. Ivan, te rog, revino-ţi în fire. Sunt eu, Eve. Ivan, te iubesc, m-am întors pentru că te iubesc și te vreau înapoi, fiecare zi fără tine a fost un chin. Și fiecare noapte, un coșmar. Te visam că veneai să mă salvezi. Ivan, te rog. Insistența ei mă face să o iau în brațe, mai aproape de mine, și doar atunci am avut curajul să-i privesc ochii, care erau înlăcrimați, din vina mea, din nou. Îmi lipesc fruntea de a ei iar ea mă sărută. Nu știu ce aș putea face, să o resping sau să-i răspund. Dar i-am răspuns... Iar Clara pufnește și iese din cameră trântind ușa în urma ei, făcând-o să tresare. -Ţi-am zis că nu mă suportă. Zâmbește ea încă având lacrimile pe faţă. -M-am întors iubitule, și acum putem să trăim fericiţi, așa cum visam în mare, când eram doar noi doi și luna ce veghea asupra noastră.
-Ești în pericol aici. O spun pe un ton mecanic iar ea pufnește.
-M-am întors, după atâţia ani m-am întors la tine și astea sunt primele cuvinte care mi le rostești. Avea dreptate, dar nu era singura în pericol, era și Samantha. Nu pot să-i fac asta. Cum am putut să fac asta, înăuntrul meu știam că se va întoarce, și de ce acum? De ce nu după câțiva ani? Nu știam dacă să fiu fericit sau speriat. Se pare că totul are un preț, și fericirea mea e cam scumpă, nu mi-o pot permite.
-Trebuie să merg la muncă. Îmi reglez eu vocea. Rămâi aici, nu ieși afară, s-ar putea să fi în primejdie.
-Protector ca de obicei. Mă mângâie pe obraz și mă sărută din nou, simțind aceeași confuzie.
...
Mă arunc în scaunul de la birou și îmi desfac doi nasturi. Era târziu însă tot îi scrisesem lui Derek.
Eu: Ce face?
Derek: Doarme, e bine.
Oare chiar e? Normal că e. Oricât am încercat să-mi îngrop trecutul a fost totul de prisos. Am vrut să îmi încep o viață nouă, crezând că pot fi fericit. Deschid sertarul și scot o cutie argintie, o privesc ca pe o stea căzătoare care cade și dispare. Aveam de gând să o cer în căsătorie, știu, era prea devreme, dar acum e prea târziu.
