-De ce l-ai gonit așa? Mă revolt eu. E un om, nu suntem niște câini care să vă asculte ordinele, dacă asta credeți.
-Casa mai poate avea microfoane, trebuie să ieșim, altfel vom sta și ne vom holba unul la altul până dimineață. Nu-mi displăcea ideea.
-Prea bine. Mă fac comodă pe canapea iar el lângă mine. Mă ardea privirea lui, îmi întorc capul către el, veșnicii ochi inexpresivi și reci, se uita la mine fără să clipească, respira calm și rar. Îi urmez exemplul de data voiam să-l confrunt, nu voiam să cedez așa ușor, nu voiam să mă domine fără drept la replică, n-am să-i dau ocazia. Pot s-o fac, însă trebuie să mă uit la el pentru început, de ce mi-e greu să o fac, îl privesc scurt apoi mă fac comoda din nou, mi-era mai ușor să nu-l privesc.
-Ai plâns? Îi simțeam îngrijorarea în glas, de ce ar fi îngrijorat? Sunt doar un străin pentru el.
-Shh! Microfoanele, șoptesc eu.
-La naiba cu ele! Se ridică și se așează în fața mea. De ce ai plâns? Simțeam cum lacrimile vor sa apară din nou. E din cauza...
-Din cauza mea! Îl întrerup eu. Sunt un haos, sunt precum o tornadă! Distrug totul în jurul meu! Din primele zile am avut parte de ghinioane, pe deasupra era să-mi pierd viața, pun mâna pe cicatricea proaspăt formată și doar acum realizez că plâng din nou în hohote. Acesta mă privește încruntat ca și cum ar fi supărat pe ceva sau cineva. Mă ia în brațe și încearcă să mă liniștească, de ce îmi face asta, sunt un străin, nu știu cum, dar reușește. Respirația sacadată devine una calmă, lacrimile au încetat să curgă după ce i-am udat umărul tricoului, iar durerea din suflet s-a diminuat și ea.
-Tu nu ai nici o vină, mă mângâie ușor pe spate, să mergem, aici nu suntem în siguranță. Mă prinde de mână și mă invită afară din casă, Igor era de negăsit, îl căutam cu privirea insistent, dar în zadar.
Ajungem din nou în casa lui plină de întrebări fără răspuns și un trecut ascuns de lume. Un bilet îl face să mijească ochii apoi îmi arată și mie biletul: Am uitat, sunt tura de noapte, deci noapte bună! Cu nevinovăție, Clara. xoxo.
-Știam eu că pune ceva la cale. Adaugă Ivan într-un târziu.
-Poftim?
-E o poveste lungă.
-Iar eu am o noapte la dispoziție să te ascult, îmi verific ceasul și încep să îi zâmbesc.
-Sau mai bine ai dormi. Mă sfătuiește el.
-Asta pot să o fac și mâine. Mă încăpățânez eu.
-Clara e un geniu diabolic, dacă voia să ne vadă pe amândoi unde pe lună deja ne aflam în rachetă. Rămân crispată la cele auzite.
-Nu înțeleg! Înțelegeam de fapt dar voiam să-mi afirme aceste bănuieli.
-Ne vrea împreună. Simt cum genunchii mi se înmoaie și fața îmi ia foc. Nu-ţi face griji. Totul va fi bine, nu ești obligată să stai aici, dar e mai sigur pentru tine, promit să nu-ţi fac nimic.
-Clara nu e...
-Iubita mea? O nebună ca ea să-mi fie iubită? N-aș rezista sub același acoperiș o secundă. Crede-mă nu vrei să fi iubitul ei, bine, n-ai cum. E ca și cum ţi-ai lua un șef pe cap căruia îi dai raportul din oră în oră. E foarte posesivă. Însă ca prietenă e super de treabă. Și se teme de mine, sunt singurul de care se teme.
-Mie nu mi-e frică de tine! Las cuvinte să iasă cu o oarecare încredere.
-Păi, ar trebui... Se apropie lent de mine iar eu instinctiv dau un pas în spate, acesta începând să chicotească. Glumesc. Ce film preferi?
