A intrat in camera in care ma aflam eu si s-a oprit, privindu-ma. Mi-am strans picioarele la piept in mod protectiv si mi-am dus capul intre ele.
A stat nemiscat cateva clipe, apoi a rupt tacerea.
- Ti-e foame? m-a intrebat nepasator.
Am tacut. Imi era foarte foame, dar nu voiam sa isi dea seama. La acest gand, stomacul meu a inceput sa scoata niste sunete, dar am incercat sa le innabusesc cat de mult pot, ca sa nu le auda Adam.
- Nu ai de gand sa vorbesti, nu? a intrebat.
Nu atata timp cat sunt prizoniera ta! aproape ca i-am strigat.
Am clatinat din cap. Nu ma poate obliga sa vorbesc... S-a apropiat de mine si mi-a ridicat barbia incat sa ma priveasca cu ochii lui, pe langa care si intunericul parea foarte luminos.
- Ti-e frica mine...
Cu toate ca nu parea o intrebare, ci mai degraba o deducere, am clatinat din cap. Speram sa nu simta ca tremuram sub atingerea sa.
- Nu ti-e frica?... Atunci spune-o cu voce tare. a zis, incercand sa ma provoace.
Mi-am mutat privirea de la el. Nu mai rezistam sa vad intunericul din ochii aceia negri ca noaptea.
- Nu o poti spune, nu? a urmat o pauza de doua secunde. Dar stii din ce cauza? nu a asteptat sa raspund, ca a facut-o el. Pentru ca iti este frica!
Am clatinat iarasi din cap. Vrea doar sa ma faca sa vorbesc. Dar nu o sa ii cedez... Nici intr-un milion de ani nu o sa ii spun macar un cuvant!
- Chiar nu iti este deloc teama? m-a intrebat cu ironie.
Cand am clatinat inca o data din cap, a zambit smecher, de parca chiar asta ar fi asteptat.
S-a ridicat de pe pat si a mers spre dulap, cautand pe un raft. Nu! Nu cauta acolo!!! Am cautat eu si nu mi-a placut ce am vazut!!!!
Am sarit ca arsa de pe patul pe care ma aflam si am alergat spre cel mai indepartat colt al camerei aceleia. Cand s-a intors spre mine, avea un ranjet larg pe chip si aproape ca am tresarit, vazand obiectul negru in mana sa...
Tipul asta e nebun!!!!! Nu stie cat e de periculoasa acea arma???!!!
- Dar acum iti este frica de mine? m-a intrebat cu ironie, invartind arma pe degetul sau aratator.
Am dat din cap repede. Tremuram ca naiba de tare si abia daca reuseam sa respir.
- Ti-e frica sau nu??? m-a intrebat mai tare.
A oprit arma neagra din a o mai invarti pe deget si a strans-o in mana, de parca s-ar fi pregatit sa traga. Dar arma era indreptata spre mine si asta m-a facut sa tremur mai tare. Am dat din cap, iarasi.
- Nu te aud!!! a zis, aproape tipand.
- Da !!!! Mi-e frica!!!!!!!! am strigat la el.
A ras triumfator.
- Vezi ca poti vorbi? mi-a spus demonstrativ.
- Lasa-ma in pace!!! Esti nebun!!!! am continuat sa strig.
A ras. Nu e sanatos la cap!!!
- Multumesc! a raspuns de parca i-as fi facut un compliment.
A aruncat nepasator arma pe pat si a inceput sa mearga catre mine. M-am facut cat de mica am putut, aproape intrand in peretele de care eram lipita prea tare. A facut cativa pasi in directia mea, iar eu am inceput sa plang, iarasi, asezandu-ma pe podea cu picioarele la piept si mainile pe fata.
A venit langa mine, mi-a lasat mainile in jos si mi-a dat o suvita de par de pe fata. Mi-a sters bland cu degetul lui mare obrajii umezi din cauza lacrimilor.
- Lunna... Nu plange... Te rog... Nu ti-am facut nimic!!!
- Si eu as putea sa flutur prin fata ta o arma si, dupa ce aproape ca te-am omorat, sa iti spun ca nu ti-am facut nimic!... i-am zis printre suspine, incercand sa privesc iarasi ochii aceia negri, care imi provocau fiori prin tot corpul. Si nu imi spune sa nu mai plang! Daca o sa vreau eu, o sa ma inec in propriile lacrimi!!! i-am aruncat ultimele cuvinte.
A sters alte lacrimi care mi-au invadat obrajii, probabil rosii de la plans. A zambit cu blandete si am observat o licarire in ochii aceia ca taciunele.
- Ok, plangi cat vrei, dar hai sa mananci.
- Nu... Nu mi-e foame... am spus cu glas tremurator.
Cu toate ca simteam ca o sa lesin de la foame, imi era frica. Cine stie ce ar putea sa imi dea sa mananc... Daca ma otraveste sau ma drogheaza? Nu pot sa fac asta...
A ras ironic.
- Sa nu spui nimanui ca nu ti-e foame dupa doua zile in care nu ai mancat nimic, pentru ca o sa rada de tine...
- Si tu ai ras de mine..... am spus suparata.
- Sa stii ca nu am facut-o intentionat. a spus bland. Dar nu te pot lasa sa mori de foame. a spus serios.
Mi-a apucat mana si m-a indemnat sa ma ridic din coltul in care ma aflam asezata jos.
- Nu... Te rog..... am spus, ingropandu-mi fata in genunchii mei stransi.
Nici macar eu nu stiam ce il rugam. Poate doream sa stau singura in acest colt, poate sa fiu impusa sa mananc....
- Lunna... Nu fi atat de incapatanata... Stiu ca iti este foame... Trebuie sa iti reamintesc ca nu ai mancat de doua zile?...
M-a luat de mana si m-am lasat ridicata de catre Adam. O sa imi jertfesc corpul pentru putina hrana, dar chiar imi este foame si trebuie sa mananc, caci nu vreau sa lesin pe undeva sau sa mor. Daca vreau sa ma intorc acasa nu o sa reusesc sa o fac moarta. Am nevoie de putere in corp...
M-am lasat condusa spre bucataria din apartamentul lui Adam, el tinandu-ma de mana si tragandu-ma dupa el cu blandete.
Vreau sa adorm... Mi-am inchis ochii, lasandu-mi picioarele sa mearga singure. O senzatie exagerata de somnolenta m-a invaluit si voiam doar sa ii urmez chemarea... Si simteam niste ameteli de parca ma aflam chiar in mijlocul unei tornade. Mi-a eliberat mana, lasandu-ma sa merg dupa el de una singura.
- A... Adam... Nu mi-e foame... i-am spus aproape soptit, incercand sa-mi deschid ochii.
Dar nu am reusit sa mai fac decat trei pasi, caci am simtit ca m-am lovit de ceva tare si nu imi mai amintesc nimic din ce s-a intamplat mai departe.
