Sunt pe un teren minat... Trebuie sa am grija... am gandit, facand primul pas, urmat de altii, pe o cararusa ce ma ducea spre partea opusa, spre partea din spate a cladirii, incercand cat mai mult sa ma indepartez de ei.
Nu am aruncat nici macar o privire inapoi, pentru ca nu doream sa ii mai vad in viata mea. O sa intru si mai mult in padure, dupa care ma intorc si inconjor casa de la distanta, ca sa nu fiu vazuta de ei. Nu pot sa merg atat de libera printre toti acei baieti... Ma vor prinde intr-o clipa...
Cu toate ca nu vroiam deloc sa vad locul sau persoanele de aici, am aruncat o ultima privire in jur. Calea imi este libera... am gandit. Se pare ca nu e nimeni aici...
Ajunsa la capatul peretelui, mi-am dus capul usor spre cealalta parte, ca sa ma asigur ca nu voi cadea in ghearele lor... iarasi... Am scapat! am respirat usurata. Nu pot sa cred ca am reusit!!! Ravneam sa incep sa sar in sus si in jos de fericire si abia ma abtineam sa nu o fac. Am inceput sa merg mai repede inspre padurea din spatele cladirii. Atat de aproape!!! Nu pot sa cred!...
Dar cred ca universul nu era de partea mea, caci, am facut vreo zece pasi si am zarit cu coada ochiului o persoana care aparuse de nicaieri si privea spre mine. Nu! Nu!!! NU!!! Am continuat sa merg, cu speranta ca m-ar confunda cu un baiat.
Speranta mi-a pierit cand am vazut ca a pasit in directia mea, cu viteza, bolmojind ceva ce se parea ca doar el auzea.
Am inceput sa fug. Adrenalina a inceput sa imi colinde tot corpul, iar eu abia daca mai simteam pamantul sub picioarele mele. Aveam impresia ca daca mi-as opri picioarele din alergat, corpul meu, oricum, s-ar deplasa.
Sunt doi... Si vin dupa mine... M-au recunoscut, cu siguranta... Stiu cine sunt si ce vreau sa fac. De ce soarta e atat de nedreapta?...
Hainele mari de pe mine nu ma ajutau sa ma deplasez mai usor, deloc. Eu si gura mea mare... De ce ar fi trebuit sa ma bucur inainte de a ma scoate de aici? Ma urasc ca am facut asta...
Se misca prea repede! Nu pot sa alerg cu asa mare viteza cu picioarele mele scurte... am gandit, vazandu-i atat de rapid, atat de aproape de mine. Trebuie sa fug si mai iute. Inima aproape ca imi spargea pieptul.
Peste doua clipe mi-am simtit incheietura stransa intr-o palma mare si eu, din inertie m-am lovit de ceva tare, simtindu-ma inconjurata de doua brate puternice. Am icnit si am inchis ochii, stiind precis in bratele cui eram.
- Lasa-ma in pace! am tipat, impingandu-ma si incepand sa lovesc isterica cu pumnii mei in pieptul ce era atat de aproape de mine. Lasa-ma!!!
Era Adam. Nu pot sa cred ca m-a gasit... iarasi... Il loveam din multe motive: ca sa ma elibereze din stransoare, ca sa nu imi mai apara in cale, ca sa nu ma mai gaseasca, ca sa nu mai trebuiasca sa stau inchisa ca un animal de la zoo, ca sa nu il mai vad... si multe alte motive...
Mi-am eliberat mainile incordate, lasandu-le pe pieptul lui alaturi de capul meu, ce statea cu fruntea lipita de el. Abia atunci mi-am dat seama ca obrajii mei erau umeziti de siroaie de lacrimi. Am deschis ochii si l-am privi. Nu parea ca l-ar durea, de parca as fi fost doar un soarece pe langa el. In ochii lui se vedea mila, dar si suparare. Mi-am dus capul inapoi pe pieptul sau si stateam in bratele lui care, inca, ma inconjurau. Stateam lipita de el, plangand, si blestemandu-ma ca am fost prinsa iarasi. Sunt atat de neputincioasa in fata lor...
- Te rog... am spus, dar aproape ca nici eu nu m-am auzit.
