M-am ridicat de pe pat si am plecat spre el, pasind cu cea mai mare atentie, ca sa nu scot vre-un sunet.
Trebuie sa aud ce vorbeste... Stiu ca nu e corect, dar ar putea fi important pentru mine.... Poate aflu ce caut in acest loc...
M-am apropiat cat de mult puteam de peretele care ma despartea de camera in care era Adam, ascultand ce spune.
- Ce as putea sa fac? a intrebat cu vocea abia auzita pe cel de la capatul firului.
Am ramas neclintita, langa marginea usii, lasandu-mi usor capul pe o parte ca sa il vad pe el. Daca vine, cumva, spre mine si nu il aud? Nu vreau sa risc sa ma prinda... Am fost avertizata de prea multe ori...
- Ai innebunit?!... Nu!... a soptit el cu telefonul la ureche, de parca ar incerca sa scoata cat mai putine sunete.
Pot sa jur ca ar fi tipat, daca nu ar fi vrut sa pastreze tonul silentios. Era pe sofa, intors cu fata spre TV-ul mare din sufragerie, la care se difuza un film de actiune, dar era volumul mic. Adam abia daca ii dadea atentie, pentru ca era intr-o discutie ce parea mult prea captivanta pentru a fi lasata balta. Dupa ce l-am observat unde sta, m-am ascuns inapoi unde eram, asteptand sa vorbeasca.
- Nici nu ma gandesc! a spus cu ton de avertizare.
Nu pot sa suport cand nu inteleg ce se intampla!!! La ce trebuie sa se gandeasca???
- Stii ce ar putea sa faca daca afla?...
Despre cine vorbeste? Despre tipul acela? Ce a facut Adam ca el sa nu afle? Daca e atat de agitat in conversatie, inseamna ca e de rau...
- Nu. a zis scurt. Nu inca...
Stiu ca sunt prea bagacioasa si o sa regret, dar trebuie sa aflu... Daca e important?... Daca are vreo legatura cu mine?...
- Ok. Am inteles. a raspuns.
M-am ivit de dupa usa ca sa vad ce face. S-a ridicat de pe sofa si si-a aruncat telefonul pe aceasta. Ar fi putut oare sa ma fi mintit tipul acela?... S-ar putea ca el sa nu fi facut nimic din toate astea, iar eu sa fiu in cautare inca?...
A privit ecranul televizorului pret de cateva clipe, apoi si-a dus mainile spre marginea tricoului. Intuind ceea ce urma, am facut un pas in spate, ca sa ma intorc de unde venisem. Care e sensul sa mai stau aici daca nu mai spune nimic? Exact in acel moment l-am auzit strigandu-mi numele.
La naiba! M-a prins... Am pasit rapid spre dormitor fara sa scot vreun sunet, sperand ca ma va crede, cand o sa il mint.... De ce cad eu mereu in astfel de momente? Sunt cea mai ghinionista...
- Lunna! a repetat Adam mai tare.
Noroc ca ajunsesem deja in dormitor.
- Da? am intrebat, incercand sa imi ascund glasul tremurator.
M-am asezat rapid la locul meu, prefacandu-ma ca nici nu am plecat de acolo.
Peste nici doua secunde a aparut Adam in dreptul usii camerei. Era imbracat in alt maiou care ii pune in evidenta corpul bine facut.
- Stai inca acolo? m-a intrebat surprins.
Mi-am dus privirea in pamant pret de cateva clipe, neputand sa-l privesc, dar el a luat acest gest ca o aprobare.
- Cel putin nu mai plangi... a zis incet, ca pentru el.
Am inghitit sec. Vazandu-l ca tace, mi-am facut curaj sa il intreb.
- E adevarat?
A tresarit cand mi-a auzit vocea. S-a incruntat usor, de parca ar incerca sa isi dea seama despre ce vorbeam.
- Ce anume? m-a intrebat incurcat.
Am facut o pauza formuland intrebarea.
- Ceea ce a spus tipul acela... am spus cu vocea abia auzita. E adevarat sau m-a mintit?...
Speram cu toata ardoarea sa imi spuna ca a fost o minciuna.
A oftat, incepand sa vorbeasca.
- Lunna...
A vrut sa mai spuna ceva, dar l-am intrerupt eu.
- Vreau sa fii sincer.... Te rog...
M-a privit cu mila, de parca isi cerea scuze. De ce face asta? Tipul acela spunea ca a facut-o din propria initiativa... Nu inteleg....
Adam a inchis ochii, luand o gura mare de aer in piept. Mi-a spus incet.
- Da... E adevarat...
