De-a v-ați ascunselea - Vol I

Capitolul 15

Îmi iau rămas-bun de la băieți, cu o durere necunoscută în suflet. În scurt timp vor avea zborul spre Roma, iar eu m-am oferit să îi conduc până la coada de la check-in. Un gest disperat din partea mea, sperând să mai prelungesc puțin un moment inevitabil, despărțirea de Blake.

Gândul că ne vor despărți atâția kilometrii mă sperie și mă întristează profund. Mi-l doresc aici, lângă mine, întotdeauna. Să fie aici când am nevoie de un sărut sau o îmbrățișare. Dar pentru moment, lucrurile astea sunt imposibile. Mi-am asumat decizia de a avea o relație la distanță, iar acum trebuie să suport consecințele. Oricât de greu ar fi.

— Nu te întrista, ne vom revedea curând, love. Poate mai curând decât îți imaginezi, șoptește Blake cu buzele la câțiva milimetri de urechea mea, lăsându-mi apoi un pupic tandru pe obraz. Zâmbește! Zâmbetul tău îmi aduce liniște în suflet, iar eu, chiar am nevoie de asta acum.

Îl ascult cu tristețe și dezamagire în privire, dar îmi forțez buzele într-un zâmbet. Pentru el.
După ce își lasă bagajul, se întoarce la mine și mă ia într-o îmbrățișare puternică, dezlipindu-mă de podea.

— Așa va fi mereu? întreb încercând să mă forțez să nu plâng.

Nu am simțit niciodată cu adevărat ce înseamnă despărțirea de omul ce îi oferă sufletului tău împlinirea. Este dureros. O durere apăsătoare. Chiar dacă știi că vă veți revedea curând, doar gândul că în scurt timp nu va mai fi aici, te macină. Te apasă și te sufocă.

— Hai, Edaline, pleacă! Vei întârzia la birou, iar noi ne vom pierde zborul din cauza ta, strigă Mike stresat.

— Rămas-bun, iubitule, îi șoptesc pe buze lui Blake, înainte de a mă avânta într-un sărut mistuitor.

Mă dezlipesc cu greu de el și mă îndrept cu pași mici spre parcare.

O oră mai târziu, ajunsă în birou, încep să verific câteva planuri, complet absentă. Nici nu înțeleg ce scrie pe foile astea. Văd doar linii și cifre și parcă nimic nu se leagă.

William intră pe ușă cu o cutie de prăjituri și o cafea. Știe exact de ce am nevoie. Mi-a văzut starea răvășită încă de când am intrat in clădire, dar nu a pus întrebări. Oricum știe că ceva m-a întristat, iar acum încearcă doar să mă îmbuneze și probabil și să mă tragă de limbă. Încă nu i-am dat detalii despre zilele trecute, deci nu știe că Mike a avut un însoțitor.

— Scumpo, ți-am adus prăjiturile tale preferate, macarons cu ciocolată și o cafea fierbinte și delicioasă cu un strop de lapte.

— Mulțumesc, bătrâne. Ce m-aș face fără tine?

— Asta mă întreb și eu zilnic, ce te-ai face tu fără mine, râde subtil în barbă.

Imediat ce îmi întinde cutia cu bunătăți, mă aplec și încep să le devorez. Am nevoie de puțină serotonină. Starea de tristețe începe să se aprofundeze cu fiecare minut ce trece, Blake fiind și mai departe.

— Ce se întâmplă scumpo? Nu te-am mai văzut așa tristă de mult.

— M-am îndrăgostit, răspund fără să realizez.

Ochii lui William se aruncă șocați spre mine, crezând că nu a auzit bine ceea ce tocmai am spus.

— Da, moșule, ai auzit bine. Eu Edaline, m-am îndrăgostit.

— Când? mă privește încă șocat.

— Asta mă întreb și eu, când...