De-a v-ați ascunselea - Vol I

Capitolul 42

— Băieți, nu, nu voi întreba de sexul copilului! Mai aveți răbdare câteva zile! mă răstesc la Mike și Nicklas ce stau tolăniți pe canapeaua din living.

Se joacă împreună ceva pe PlayStation și totodată mă zăpăcesc pe mine cu insistențele. Azi am, sper eu, ultimul control. S-au împlinit treizeci și nouă de săptămâni de sarcină, ceea ce înseamnă că din moment în moment trebuie să nasc. Teoretic ajung la termen abia la patruzeci de săptămâni, dar eu încă sper să nu depășesc limita.

Sunt prea nerăbdătoare să îmi cunosc bebelușul. Încep să îmi induc singură ideea că sunt în travaliu, mă trezesc în miezul nopții strigând prin casa că se întâmplă. Uneori este amuzant cum împrăștiații ăștia doi încep să alerge haotic pe hol  adunând bagajele, hainele, ca apoi să le zic "alarmă falsă. înapoi la somn" .

— William este afară, îmi strigă Mike. Te așteaptă.

Este inutil să spun că nu am mai pus mâna pe volan de câteva luni bune. Nici nu știu dacă mă mai pricep să conduc. Nu că înainte as fi fost prea bună. Prin al doilea trimestru de sarcină, începusem să am contracții puternice când conduceam, așa că de atunci am renunțat să îl mai pun pe micul ninja în pericol.

Îi spun ninja pentru că așa îl simt. De dimineața pana seara face scheme kung-fu și alte tipuri de lupte ciudate, în burtică. Dar ii mulțumesc ca noaptea mă lasă să dorm. Nu mă pot plânge de oboseală. Dorm mult. Probabil de vină este și noua noastră casă. Ne-am mutat de câteva luni, dar sunt la fel de entuziasmată ca în primul Weekend. Facem douăzeci de minute cu mașina pana în oraș, dar nu mă plâng. Priveliștea pe care o am în fiecare dimineața, cu răsăritul, chiar de pe veranda casei, este de neprețuit.

— Bună bătrâne, îi salut pe William de îndată ce mă urc în mașină.

Azi s-a oferit să mă conducă el la control, pe motivul că nu ne-am mai văzut de câteva zile bune, și îi lipseam.

Nicklas a venit și el în Canada cam de o săptămâna și refuză să se întoarcă acasă până când nasc. Nu vrea să piardă cel mai frumos moment din viața mea. Și a lui. V-am mai zis cât de recunoscătoare îi sunt pentru prezenta in viața mea? Pot să jur că împreuna cu Mike, a făcut din perioada asta, cel mai frumos lucru al vieții mele.

Dar oarecum mă simt vinovata că le-am pus viețile în stand-by. Nu suport că am devenit prioritatea lor principală. De parcă nu ar mai avea vieți personale. După ce m-am mutat la casă, i-am oferit lui Mike apartamentul din oraș. Nu voiam să stea gol și nefolositor, și oricum își dorea extrem de mult propriul loc, așa că l-am trecut pe numele lui, lucru pentru care ne-am certat destul de mult, norocul meu că sunt însărcinată și a evitat să ma supere prea tare.

Uneori lipsește noaptea de acasă, sau mă rog, uneori nu rămâne la mine peste noapte, iar eu nu pot decât să mă bucur. Pe semne că mai apucă să își trăiască și el viața cât de cât, dar de Nick nu știu nimic. Nu știu nimic despre viața lui extra-Edalineană. Mi-as dori să aflu că are și el pe cineva. Așa m-as simți poate puțin mai vinovată. Știu că își neglijează și firma pentru mine, dar oricât de mult insist să se concentreze pe viața lui, mai mult decât pe a mea îmi răspunde același lucru: și tu faci parte din viața mea.

Da, știu că toată implicarea asta a lui este strict legată de vinovăția pe care o simte pentru ceea ce s-a întâmplat anul trecut cu tata, dar nu mai știu pe ce limba să îi explic că pentru mine omul ăla era mort înainte de a se întâmpla la propriu. Deci oricât de sadic ar suna, nu îmi pasă că este mort și îngropat acum. Cu atât mai puțin nu îmi pasa cine este responsabil pentru asta. Dar m-am obosit să îi explic, așa că doar accept tot ce face.