De-a v-ați ascunselea - Vol I

Capitolul 35

Este beznă în dormitor când mă trezesc. Patul este gol. Oare cât este ceasul?
Mă ridic și trag pe mine un tricou de al lui Blake fe stă aruncat pe fotoliu. Ies din dormitor într-o încercare de a-l găsi. De afară se aude cum încă plouă la fel de tare.

Lumina de la bucătărie este aprinsă, iar Blake stă cu spatele spre mine sprijinit de blatul insulei. Merg spre el, cu un zâmbet pe buze. Când mă simte și se întoarce spre mine rămân în loc. Aceeași privire de gheață.

Nu, nu, nu! Spune-mi că visez.

În mana dreaptă tine un pahar, iar în cealaltă o sticlă cu whisky. Își toarnă în pahar lichidul arămiu, și începe să îl bea din înghițituri mari, repetate.

Credeam că tot ce s-a petrecut în urmă cu câteva ore au fost dovada unei schimbări. Că totul se întoarce la normal. Că... nu știu.

— Ce faci aici? întreb cu glas frânt.

— Beau ceva, răspunde sec și plictisit.

— Ești bine?

Privirea lui mă îngrijorează. Tonul vocii, aura pe care o emană, toate îmi spun să plec. Toate simțurile îmi spun că o să sufăr. Până și inima îmi cere să abandonez. Să mă îndepărtez de el.

— Sunt foarte bine, zâmbește fals.

— Hai să ne întoarcem în pat. Este devreme. Nici nu a răsărit soarele.

— Sau este prea târziu. Ia-o așa.

— Poftim?

— Nimic. Sunt beat.

— Ce încerci să faci din nou, Blake? Nu te mai înțeleg deloc.

— Nu încerc nimic. Du-te, culcă-te. Nu sta după mine.

— Nu ești bine deloc.

Încerc să mă apropii de el, să îl ating, dar se trage. Din nou.

— Mă respingi. Iar, remarc cu stupoare.

— Nu. Pur și simplu nu am chef de tine.

Nu am chef de tine.
Nu am chef de tine.

Am auzit bine?
Fac doi pași in spate încercând să mă îndepărtez de monstrul din fața mea.

— Poftim? un val de furie, ură, durere începe să se formeze în mine.

— Nu ai auzit bine? Să spun mai rar poate nu înțelegi NU. AM. CHEF. DE. TI-NE.

Mi se formează lacrimi în ochi, dar nu le permit să curgă. Încerc să nu mai vărs lacrimi pentru el.

— Și mai devreme ce a fost? vocea îmi trădează toată suferința din suflet.

— Voiam să fut ceva și ai apărut la momentul potrivit. Atât.

Un nod mi se formează în capul pieptului. Îmi vine să vărs. Gura mi se încleștează și încep să simt un gust acru.
Simt nevoia să îmi scot inima și sufletul din piept și să le dau foc. Durerea este insuportabilă. Am fost doar un obiect. Ca o fraieră am căzut în plasa lui.

Încep să îmi adun hainele ude pe care le-am adus în living mai devreme și mă îmbrac. Nu îmi pasă că sunt leoarcă. Trebuie să dispar de aici. Acum. Asta a fost cea mai colosală greșeală a vieții mele.

— Cu ce ți-am greșit? întreb printre suspine.

Nu răspunde, doar mă privește. Își pune un alt pahar de băutură.

— În afară de a te iubi, eu cu ce ți-am greșit Blake? Spune-mi! Spune-mi, că simt că înnebunesc. Ce am făcut să merit toate astea? încep să urlu fără control spre el. Ai vrut o șansă. O șansă pentru ce? Pentru a mă calca in picioare? Mi-ai oferit ideea unui viitor, unei familii. Știi? Deja mă gândeam la tine ca la un viitor soț! Îmi imaginam ca vom avea copii. Eu niciodată nu mi-am dorit copii. Ai distrus și fărâma asta de speranță.

Se uită cu o privire goală la mine, de parcă nu mai există suflet în el. Am în fața mea doar o carapace goală.

— Nu este vina mea că ești atât de ușor de păcălit, spune într-un final.

As fi preferat să tacă. Orice cuvânt spus de el este un cuțit înfipt în mine.

Îmi iau telefonul și hanoracul.
Este 5:25.

Apăs pe butonul liftului.
Blake stă nemișcat. Fața lui este atât de ignorantă. Indiferentă.

Chiar nu simți cum urlu in mine? Nu simți nevoia sa mă oprești? Să spui ceva? Orice? Atât de mult mă urăști?

— Într-un final îți dau dreptate. Ești un om rău, dar nu pentru ceea ce s-a întâmplat cu Nicklas. Nu. Ceea ce ai ales să faci azi, să mă distrugi, a fost o decizie conștientă. Iar pentru asta nu te voi ierta niciodată.

Ușile liftului se deschid. Pășesc înăuntru cu sufletul gol și plec.

***

Mike insistă să afle ce s-a întâmplat noaptea trecută, dar nu am de gând să îi spun nimic.
Starea mea este de 10 ori mai proastă decât ieri, iar lucrul asta este maxim de vizibil. Când am venit acasă, eram plansă, plouată și bulversata, dar mu a întrebat nimic. Doar m-a ținut in brațe pana am adormit, aici pe canapea.

— Edaline, încearcă el să îmi distragă atenția întinzându-mi un sandvis. Ce s-a întâmplat? Ești bine?

Tot ce pot să îi șoptesc este : Sunt ok. deși nu sunt. Sunt o ruină.

Întâmplarea cu Blake m-a devastat. A distrus și ultima putere din mine. Simt efectiv că nu mai am un sens al vieții. Totul se destramă, iar eu nu vreau să mai repar nimic. Nu mai am pentru ce.

Pentru mine?
Eu nu mai reprezint nimic.
Mi-am pierdut și ultima fărâma de iubire de sine.

Toată puterea, tot acel "Edaline nu se lasa așa usor", " Edaline nu renunța", " Edaline nu se lasa călcată în picioare", la dracu cu tot.

Acea Edaline a fost aruncată în gol din al 9-lea cer. Și nu s-a mai salvat.

— Nu mi-e foame Mike, mă răstesc când văd că insistă să mănânc.

— Tu nu ai mâncat nimic de câteva zile bune. Nu poți să supraviețuiești doar cu cafea, mă ceartă cu un ton de frate grijuliu.

— Voi mânca mai târziu, acum vreau să dorm.

Mă închid în dormitor și mă bag în pat. Trag pătura peste mine și încep să mă descarc. Am nevoie să plâng.

Doua ore mai târziu ma trezeste cu un ciocănit in ușă.

— Edaline, îți sună telefonul. Este doctora aia.

Morelli

— Bună ziua, doamna Morelli?

— Domnișoara Ryu, veniți de urgentă la spital. Tatăl dumneavoastră a intrat in moarte clinică.