De-a v-ați ascunselea - Vol I

Capitolul 26

După câteva ore agonizante în care încerc să înțeleg ce se întâmplă, reușesc să mă adun și să îi apelez numărul. Insist de câteva ori, când văd că telefonul lui sună, dar nu îmi răspunde.

"Nu poți să fugi ca un laș, trebuie să vorbim!"

Îi trimit un mesaj și mai aștept câteva zeci de minute.
Niciun răspuns.

Îmi șterg lacrimile și încerc să mă liniștesc. Caut numărul lui Mike în agentă și îl apelez. Mi se pare singurul lucru logic pe care aș putea să îl fac în clipa asta.

— Da aiuritor, se aude vocea lui din difuzorul telefonului.

— Mike, apuc să spun apoi vocea mi se frânge înecată în suspine și lacrimi.

Nu reușesc să mai spun nimic, las telefonul în jos și încep să plâng, din nou. Simt nevoia să urlu de frustrare că nu știu ce s-a întâmplat și mai ales, de ce simt că l-am pierdut pe Blake.

Îi aud vocea disperată cum răsună din palma mea și îi șoptesc doar : Am nevoie de tine. Apoi îi închid.

Mă ridic de pe jos și cu pași mărunți merg spre piscină. Afară plouă torențial. Este frig. Mă așez pe margine și privesc cerul. Simt o durere sfâșietoare. Ieri eram fericiți. Aici. Râdeam.

Cât de fragilă este fericirea. Ce aripi firave poartă. Doar o clipă și se frânge tot. Aș vrea să mă ridic de aici, să îl caut pe Blake. Să îmi liniștesc inima. Am nevoie să înțeleg ce s-a întâmplat. Să îmi spună că totul a fost o glumă proastă. Dar cu ultima privire ce mi-a aruncat-o am simțit că între noi s-a construit un zis masiv de gheață.

Vocea disperata a lui Mike se aude cu ecou din living. Nu am energie să ii răspund. Nu am energie nici să mai exist. Câteva secunde mai târziu îl simt în spatele meu. Se apropie precaut.

— Ce faci aici? Ești leoarcă! Hai înăuntru, scumpo! mă apucă de mijloc și mă ridică în picioare.

Intrăm împreună în living, de pe noi scurgându-se o baltă de apă chiar aici în mijlocul casei.

— Edaline ce se petrece aici? Unde este Blake? Am încercat să dau de el, dar nu răspunde. S-a întâmplat ceva cu tatăl tău?

Îl privesc cu ochii goi, și încerc să înțeleg ce spune.

Unde este Blake?
Unde este Blake, Mike?
Unde a plecat lașul ăsta?

M-a părăsit.
Știu că m-a părăsit. Nu am nevoie să mi-o spună. O simt. O simt în adâncul inimii.

— Scumpo, insista blondul, ce încearcă să mă așeze pe canapea. Ce se întâmplă? Mă sperii!

— Blake, șoptesc cu voce spulberată. M-a părăsit.

Privesc în gol de parcă am orbit. Totul este în nuanțe de negru și gri. Abia înțeleg ce se întâmplă cu mine. Timpul s-a oprit în loc. Tot ce simt este agonie. O tortură agonizantă.

— Glumești! pufnește Mike lângă mine. Nu îți mai face filme aiurea. Ăla te iubește mai mult decât propria-i ființă, continuă să râdă pana ce observă că starea mea este neschimbată. Tu vorbești serios. Ce s-a întâmplat, Eda?

În ochi i se citește îngrijorarea, iar tonul vocii sale se simte precum o mângâiere.
Trag aer adânc în piept și scap un suspin. Îmi șterg ochii de lacrimi și încerc să mă întăresc. Caut în mine motivația de a aduna un zâmbet, dar nu reușesc. Îmi simt corpul o carcasă goală fără suflet.

— Nu știu, Mike. A văzut dosarul cu cazul lui taică-meu și de acolo totul a devenit un haos. Se comporta atât de ciudat. Nu pot să îmi explic, ce Dumnezeu se petrece? Ce legătură avea el cu tata? Și nu îmi răspunde la nenorocitul ăla de telefon, îl apuc pe al meu și îl izbesc de un perete până explodează în bucăți.

— Edaline, dă-i timp. Ai răbdare cu el. Sunt sigur că este doar un moment de rătăcire pentru amândoi. Nu te pripi. Peste câteva zile veți fi din nou fericiți. Blake are un trecut sumbru, iar el, ca oricare om, are multe defecte. Unul este fuga. Când dă de greu preferă să se retragă în alcool, singur, până găsește o soluție. Are nevoie de timp.

— Iar eu? Eu ce fac Mike? Eu de ce am nevoie? expir adânc și mă trântesc pe spate.

— De mine. Și sunt aici, îmi zâmbește și dă să mă îmbrățișeze, dar mă feresc.

— Vreau să pleci, îi spun rece.

— Poftim?

— Vreau să pleci. Am nevoie să rămân singură.

Mă privește confuz și nu știe dacă să mă asculte sau nu. Probabil modul în care îl gonesc în clipa asta nu este prea elegant, dar chiar vreau să rămân singură. Să mă gândesc la ce se întâmplă. La ce ar trebui să fac în continuare.

Scutură din cap, dar nu îmi comentează decizia. Se ridică și dă să plece. Nu îl conduc spre lift. Stau în aceeași poziție în canapea, trântită pe spate cu ochii închiși. Începe să mă cuprindă frigul. Hainele îmi sunt ude leoarcă. Mă salt lent de jos cu intenția de a ajunge la baie. Vreau să fac baie fierbinte în cadă. Vreau să șterg de pe mine toată durerea ce mă îngheață.

Mike stă în dreptul liftului și mă privește nehotărât.

— Plecă, îi strig iritată. Voi fi bine!

Dă din cap în semn de "OK" și intră in lift. Ușile se închid și din nou sunt cuprinsă de singurătate.
Arunc hainele ude pe podeaua din baie și dau drumul robinetului de la cadă. Am ochii roșii, înlăcrimați, triști.

Mi-e frică de ce răni îmi va provoca iubirea asta. Sunt dezarmată. Nu îmi pot șterge din minte expresia lui Blake. Câtă tristețe avea în privire. Se uita la mine de parcă ne-a văzut sfârșitul.

Mă cufund în apa fierbinte.
Trebuie să găsesc un echilibru. Nu pot să mă las așa ușor doborâtă la pământ. Și dacă nu ar fi să fie un final fericit cu Blake, îmi voi face un final fericit în alt mod.
Nu am nevoie de el.
Știu că mă mint, dar în clipa asta am nevoie de orice minciună pentru a mă simți din nou eu.
Ce bine era dacă îl aveam pe Martin aici. Doar el ar ști să îmi echilibreze sentimentele astea copleșitoare.

Trebuie să am răbdare. Asta a zis blondul. Să am răbdare dacă vreau să îl înțeleg pe Blake. Îmi amintesc faza din Canada. Câteva ore mai târziu după ce a dispărut precum o tornadă, s-a întors acasă, amețit, dar mi-a spus tot ce îl măcina. Cu siguranța așa va fi și de data asta.

Prind o fărâmă de speranță și încep să mă înveselesc. Cu siguranța are un comportament la fel de impulsiv ca al meu. Trebuie să mă pun în locul lui.
Da!
Peste câteva ore va fi acasă și vom discuta ce s-a întâmplat. Mâine vom fi din nou fericiți.
Trebuie.
Am nevoie de fericirea pe care o trezește în mine.