De-a v-ați ascunselea - Vol I

Capitolul 32

Sunt de câteva ore bune în sala de așteptare a spitalului.
Tatăl meu este în stare critică.
Astea sunt ultimele noutăți.

Mike moțăie lângă mine pe scaun.
Am avut o noapte grea. Și refuză sub orice forma sa plece acasă. Nu înțeleg de unde atâta putere în el. Să mă susțină, să îmi fie alături. Când știm amândoi că ăsta era rolul altcuiva. Dar acel cineva este prea ocupat să își bea mințile.
Oricum. Nu este nici locul, nici momentul să mă gândesc la asta.

Orele trec, veștile nu vin.

Telefonul începe să îmi vibreze în buzunar.
William.

— Bună scumpo, ce faci?

— Sunt la spital. Starea lui tata este critică. Aștept noutăți.

— Voi veni cu primul zbor.

— Nu William. Nu este nevoie. Nu ai cu ce să ajuți. Îl am pe Mike aici. Probabil în curând mă voi întoarce și eu, recunosc cu vocea tristă.

Știu că decesul tatălui meu este inevitabil acum, este doar o chestiune de timp. Va trebui să mă ocup de toate formalitățile, înmormântare și detalii de genul, apoi nu îmi mai rămâne nimic de făcut aici. Și pe cât de frumos este orașul asta, îmi promit să nu mă mai întorc niciodată. Doar gândul la Roma îmi înjunghie inima.

— Tu de ce ai sunat?

— Îmi făceam griji. Nu ai mai dat niciun telefon și voiam să știu cum ești. Ultima dată când am vorbit aveai vocea frântă. Simt că nu ești bine deloc, iar faptul că nu pot fi lângă tine mă chinuie în fiecare secundă.

Lacrimi tăcute încep să îmi curgă pe față.

— William știu că nu ți-am spus-o niciodată, și nu credeam că o voi spune cu glas, dar... Te iubesc și îți mulțumesc pentru tot. Pentru mine tu ești și vei rămâne tatăl meu. Doar tu.

Aveam nevoie de confirmarea asta. Nu vreau să accept că adevăratul meu tată este un monstru. Nu vreau să îl mai consider pe omul ăla parte din viața mea. Sunt oricum vrei să îmi spui, dar nu pot.

Din difuzorul telefonului se aude cum William își sufla nasul. Plânge. Rad în sinea mea. Deja mi-l imaginez pe bătrân cum se smiorcăie ca o fetiță pentru că i-am înmuiat inima.

— Plângi bătrâne? las un râset să iasă la suprafața.

— Ai și puterea asta asupra mea. Ești cel mai minunat copil, Edaline.

Pentru tine.

Pe de alta parte omul asta sta sa moara din clipa in clipa, iar eu simt ca se joaca cu răbdarea mea. Nu milă, nu tristețe, nu durere. Poate într-un final sunt și eu un monstru la fel de mare ca el. Doar m-am născut din el. Poate mi-a oferit in dar moștenirea asta.

Vreau doar să se termine odată.

Un apel în așteptare începe să bipăie în telefon.

— William, trebuie să închid, mă sună Marko.

— Ah, nu se poate abține. Nu ii Răspunde, mă îndeamnă pe un ton autoritar.

— Poftim? De ce? devin suspicioasă.

— Nu este momentul, scumpo.

Știe foarte bine că nu îl voi asculta. Îi închid apel și îi răspund lui Marko.

— Ce s-a întâmplat, mă răstesc în telefon.

— Bună și tie Edaline. Nu am vesti bune.