De-a v-ați ascunselea - Vol I

Capitolul 16

Mirosul de spital îmi întoarce stomacul pe dos. Nu am mâncat nimic de mai bine de 24 de ore, iar faptul că m-am hrănit doar cu cafea în ultimele ore, nu ajută. Privesc medicii, asistentele și toate cadrele medicale cum aleargă haotic pe hol printre pacienți.
Nu îmi plac spitalele.

Mike stă lângă mine în sala de așteptare, sprijinit de scaun, obosit, cu cearcăne imense. Oricât am încercat să îl trimit acasă, nu m-am putut înțelege cu el. A promit să îmi fie alături, măcar pana se întoarce Blake din Londra.

Se pare că zilele următoare nu va fi în Italia. A fost nevoit să plece pentru niște întâlniri importante la sediul din Anglia. Așa se face că în momentul în care eu am aterizat la Roma, el era deja în avion spre altă destinație și oricât a încercat să amâne toate întâlnirile, pentru a se întoarce, nu a reușit. Adevarul că nici eu nu am insistat pe el să se întoarcă. Nu are sens să își dea viața peste cap pentru mine, deși în sufletul meu simt că el este singurul de care am nevoie.

În stânga mea blondul se ridică si se îndreaptă spre tonomatul de cafea. La scurt timp se întoarce la loc pe scaun cu două pahare fierbinți.

— Oare se poate muri din supradoză de cofeină? întreabă somnoros în timp ce îmi întinde unul dintre pahare.

Îi zâmbesc trist, dar nu răspund. Ușile din fața noastră se deschid larg, pe ele ivindu-se doctorița blondă cu care apucasem să discut înainte de operația tatălui meu.

Ajunsă aici am aflat că a avut un accident grav de mașină, se pare că vinovatul ar fi fost un bețiv care a murit la scurt timp după impact. Starea lui este critică, fiind nevoie de foarte multe intervenții. Așteptăm de câteva ore vești si se pare că acum a venit momentul să le primim. Mă ridic de pe scaun cu inima mică, privind doamna ce se îndreaptă spre mine.

— Domnișoara Ryu, starea tatălui dumneavoastră este încă incertă. Nu îl puteți vizita în următoarele ore din nefericire cât timp este sub observații. Operația a decurs bine, dar pentru moment nu ne puteam bucura. Următoarele ore sunt foarte importante pentru evoluția stării dumnealui. Lovitura la cap este cea care ne sperie cel mai rău. De acum este nevoie de timp și rugăciuni. Din păcate, noi am făcut tot ce ne stă în putință, restul depinde de Dumnezeu și cât de mult își dorește tatăl dumneavoastră să se agațe de viață.

— Am înțeles, vă mulțumim pentru tot doamna doctor! îi șoptește Mike, văzând că eu nu sunt în stare să îi dau un răspuns.

Privesc pașii hotărâți ai blondei cum părăsesc sala de așteptare. Și acum?

— Ce zici să mergem acasă să facem o baie, mâncam ceva și poate ne și odihnim puțin? Nu ajutăm cu nimic dacă atârnam aici. Casa mea este la doar 5 minute de mers pe jos de spital. Haide, Edaline. Ai auzit ce a zis tipa, nici măcar nu poți intra. Dacă se va întâmpla ceva vom primi vești la telefon.

— Nu vreau să primesc vești la telefon.

Dar avea dreptate. Eram epuizată. După un zbor lung și câteva ore pe holuri, fără să mă hrănesc sau odihnesc, simt cum picioarele mele cedează sub greutatea corpului meu.

Am nevoie de tine, Blake.

Este singurul gând ce îmi trece prin cap acum. Am nevoie de el. Am nevoie de un "totul va fi bine".

— Nu mai fii încăpățânată. Taică-tu are nevoie de tine, dar nu în starea asta. Trebuie să ai puțin grijă de tine, că așa cum ești acum nu ajuți la nimic, poate doar să te interneze și pe tine pentru o perfuzie, ceva.

Auzind argumentele lui, mă las convinsă.

—Bine. Un duș, un somn și ma întorc.

— Bine. Haide, mă ia de braț și mă conduce spre ieșire.

***

Imediat ce mi-a deschis ușa larg, peste mine se năpustește o pufoșenie roșcată cu ochi căprui, Maia.

— Ușor, fată, că o sufoci, strigă Mike râzând obosit, în timp ce se chinuie să intre în casă cu bagajul meu.

În zilele ce vor urma, blondul s-a oferit să mă ia în gazdă, iar eu nu am ezitat nici măcar o secundă. Ultimul lucru pe care mi-l doream ar fi fost să stau într-o camera de hotel pustie, unde m-ar fi devorat toate gândurile și sentimentele de remușcare.

Casa lui este micuță, dezordonată, în living tronând un pian și mormane de hârtii, probabil cu partituri. Dormitorul este la fel de vraiște precum restul casei, cu haine aruncate peste tot, și nu numai. Bucătăria în schimb este impecabilă. Probabil pentru că nu o folosește.

Îmi face loc pe pat, aruncând toate hainele pe un fotoliu din colțul camerei, apoi îmi așează bagajul lângă noptieră.

— Eu o să iau canapeaua, îmi spune pe un ton blând. Acolo este baia mare, face semn cu un deget spre o ușă maro întredeschisă, unde poți face baie în cadă sau la baia mică un duș rapid, face semn la o altă încăpere spre care trebuie să traversez livingul.

— Duș, decid eu, imediat ce mă aplec să desfac valiza.

Îmi iau câteva schimburi și mă refugiez în încăperea mică. Pentru că în sfârșit simt că am parte de puțină intimitate, îmi dau voie să îmi eliberez sufletul. Simt nevoia apăsătoare să plâng încă de când m-am urcat în avion, dar urăsc să fiu văzută atât de vulnerabilă. Singurele persoane care m-au văzut plângând vreodată au fost mama și William. Nu am plâns nici măcar când mi-am luat rămas bun de la Lara și Mike, în liceu.

Mă doare sufletul. Mă doare într-un fel inexplicabil. Dacă tata nu ar mai fi, atunci eu rămân a nimănui. Singură. Am pierdut-o pe mama, iar în curând îl voi îngropa și pe tata. Deși medicul mi-a dat de înțeles că sunt șanse de recuperare, am văzut privirea ei. Era dezamăgită. Era învinsă de situație. Nu vreau să îmi fac iluzii. Trebuie să mă împac cu gândul că pierderea lui este inevitabilă. Doar mi-as dori să se mai prelungească puțin momentul. Nu sunt pregătită să îmi iau rămas bun.

William avea dreptate. Oricâte a făcut, oricâte am pătimit din vina lui, este totuși tatăl meu. Iar acum că îl știu pe patul de moarte, nu pot să nu simt că îl iubesc. Încă îl iubesc. Aș vrea doar atât. Să audă că îl iert. Dacă tot se duce spre îngeri, să plece cu sufletul împăcat.