De-a v-ați ascunselea - Vol I

Capitolul 20

După ce strângem masa și îl ajut cu spălatul vaselor, se apropie de mine ca o felină cu o cutiuță din lemn între degete. Mă suie pe blatul de bucătărie și se încadrează între coapsele mele. Îl privesc curioasă și încerc să i-o smulg din mână, dar este în zadar. Este mult prea puternic pentru forța mea fragilă.

— Ce ai acolo? îl privesc intrigată.

— Ghicește!

— Un inel? Nu îmi spune că deja mă vrei de soție.

— Ar fi ceva, se preface el interesat de idee, dar mi-o pune în palmă cu curaj.

O deschid cu inima-mi bubuind în piept, iar înăuntru găsesc frumos așezată o pereche de chei. Sunt sigură că știu ce înseamnă asta.

— Casa asta goală vreau să devină a noastră, îmi șoptește cu buzele lipite de gâtul meu. Vreau să te simți acasă aici, cu mine.

Las cutiuța pe blat lângă mine, și îi cuprind fața în palme. Îi ridic bărbia până când buzele ne sunt despărțite de un fir de aer. Mă avânt într-un sărut dominant, dar știu că rolurile ni se vor schimba subit. Bărbatul asta îmi ia mințile. Mă face să mă desprind de realitate cu fiecare atingere, cu fiecare sărut.

— Mă îndrăgostesc, Blake, îi șoptesc pe buze. Este înspăimântător cum nu pot controla sentimentul ăsta deloc. Cum mă acaparează. Mă subjugă.

— Trăiește-l, iar atunci vei deveni stăpâna propriilor sentimente.

Să îl trăiesc.
Să îi dau voie să mă nimicească.
Pot doar să mă lupt cu ceea ce simt sau să îi dau voie să mă învăluie.
Să mă cuprindă.
Să mă îmbrace în voalul ăsta cald. Duios.
Să mă ridice până la stele.
Să îmi dea aripi să zbor.

— Este târziu, love, mă anunță rupându-mi șirul de gânduri. Mâine vom avea o zi plină. Este joi și trebuie să organizez o petrecere privată la club.

— Oh. Deci vei lipsi mâine seară?

Un val de tristețe mă lovește din plin. Mă voi reîntâlni cu vechea mea prietenă, singurătatea, dar de data asta mă tem. Nu mai vreau să fiu singură. Nu îmi face bine să fiu singură.

— Probabil se va întinde până în zori, dar voi încerca să mă întorc acasă cât de repede pot. Nu pot anula, din păcate. Dar dacă vrei poți să mă însoțești.

— Nu cred că este o idee bună. Mâine voi fi la spital o parte din zi. Îi vor ieși o parte din analize tatălui meu și am de discutat cu doctorul lui. În plus, nu sunt în cea mai bună formă pentru petreceri de genul.

Nu îmi doresc să acaparez mai mult din viața lui. Nu doresc să fiu implicată în viața lui profesională și din motivul ăsta încerc să păstrez o limită deși mi-aș dori să îmi petrec fiecare secundă din viața mea alături de el.

— Cred că ai dreptate. Dacă vrei pot să îl rog pe Michael să vină să îți țină de urât, ce zici?

— Nu este nevoie. Mă descurc. O să te aștept cumințică acasă, afișez eu un zâmbet jucăuș.

Brațele sale mă cuprind într-o îmbrățișare caldă, alintându-mă cu un sărut grijuliu pe frunte. Gestul ăsta îmi risipește orice grijă din minte, orice gând apăsător. Mă las absorbită de sentimentul de liniște ce mă învăluie.

— Ești tot ce am nevoie, rup liniștea dintre noi.

Afirmația mea îl face să zâmbească cu candoare. Un zâmbet atât de pur. Sincer. Aș putea să mă pierd în el. În bunătatea lui. Uneori am momente când simt că trăiește prin mine. Că scopul vieții lui sunt eu. Simt că a devenit profund atașat de propria-mi existență.
Oare așa este iubirea cu adevărat? Și oare eu voi reuși vreodată să îi împărtășesc sentimentul ăsta cu aceeași profunzime ?