De-a v-ați ascunselea - Vol I

Capitolul 44

— Mike, ia fata și intrați, spun cu ochii fixați pe chipul lui Blake.

Pot să simt de aici cum îi bate inima. Cât de furios rage în el. Cum îl învăluie durerea. Se simte rănit. Știu că se simte rănit. Iar eu nu știu de unde să îmi adun curajul de a purta discuția ce urmează.

Nicklas dă să se bage, să îl alunge, dar îl opresc. În mod ciudat, îmi respectă decizia. La fel și Mike. O ia pe gărgăriță din brațele mele, și dispar înăuntru. Acum am rămas doar eu și Blake pe verandă. Încă se uită cu aceeași privire spre brațele mele, care acum sunt goale.

Fac câțiva pași spre el, dar se retrage. Nici nu știu ce să îi spun. Se trântește înfrânt pe balansoar și își scoate hrănit pachetul cu țigări. Aprinde fulgerător una și începe să tragă din ea cu o nevoie dureroasă. Liniștea dintre noi este sfâșietoare.

Ma așez pe măsuța din fata lui și îl privesc calmă. Încerc să par calmă. Stăpână pe mine. Nu știu cât de bine îmi iese sau cât de mult mă trădează sufletul acum. De fapt sunt foarte speriată. Nu știu unde va duce toată discuția cu el. Și mi-e teamă de ce este mai rău. Să nu vrea să mi-o ia.

— Știam că ești însărcinată, vin câteva vorbe reci din partea lui.

— Poftim? încerc să asimilez mărturisirea lui.

— Știam. L-am auzit pe Nicklas vorbind cu Mike la telefon acum câteva luni. Ceva legat de un control. Dacă ai aflat sexul copilului.

Își termina țigara si aprinde alta.

— Dacă știai... atunci? De ce nu ai...

— De ce nu te-am căutat? Pentru că eram sigur că este a lui Nicklas. M-ați prostit destul de bine, scuipă cuvintele cu ură, iar pe mine începe să mă doară sufletul.

Câteva lacrimi încep să îmi curgă pe obraji. Toți hormonii din perioada post-natală mă lovesc deodată.

— Ce vrei să facem? mă trezesc întrebând, cu ochii în pământ.

Pufăie iritat de întrebarea mea, dar nu răspunde. Nu cred că are un răspuns.

— Cum ai putut face asta, Edaline? își ridică privirea spre mine și simt cum mă pătrunde. Cât suflet să ai? Cum ai putut să îmi ascunzi așa ceva? Am venit la ușa ta acum patru luni, de ce nu mi-ai zis? Bă si am simțit, se ridică brusc în picioare și lovește un ghiveci gol cu piciorul.

Acesta din urma se spulberă în peretele verandei, iar eu tresar speriata la zgomotul de bubuitură.

— Asta este chestia ciudată, am simțit că ceva nu mă lăsa să plec de lângă tine, ridică tonul mult prea mult, iar eu încep să plâng cu suspine.

Pe ușa casei iese ca o tornadă Nicklas care încearcă să îl liniștească, dar îi fac semn să ne lase. Știu că are nevoie să se descarce. Nu pot să îmi imaginez prin ce trece acum. Ce tornadă de sentimente se petrece îl sufletul lui.

— Iartă-mă, îi spun printre suspine cu glas stins.

Știu că cuvintele astea sunt apă de ploaie si nu vor avea niciun efect. Am făcut ceva de neiertat. Și merit toată vina pe care o simt. Merit fiecare acuză.

Își aprinde o altă țigara, de data asta așezându-se pe scările verandei cu spatele la mine. Îmi fac curaj și mă ridic de pe masa, doar pentru a lua loc lângă el. Simt că trebuie să fiu aproape de el. Să simt tot ce simt și eu. Să simtă că mă doare măcar pe jumate din cât îl doare pe el.

— Blake, am nevoie să mă asculți, încerc să pun o mână pe brațul lui, dar mă respinge. Te-am urât pentru ceea ce mi-ai făcut. Mi-ai distrus sufletul, inima și orice fărâma de speranță, îmi șterg cu dosul palmei lacrimile. Când am aflat, am simțit că nu pot avea încredere in tine. M-ai tratat ca pe un nimic și ca viitoare mamă, m-am gândit cum vei fi ca tată. Dacă copilul meu va primi același tratament? M-am temut de tine, recunosc. Cândva credeam că te cunosc, că ești cel mai minunat om de pe pământ, dar în douăzeci de minute te-ai transformat radical. Ai devenit un monstru pentru mine. Nu puteam avea încredere în tine cu așa ceva. Cu cel mai prețios lucru din viața mea. Ți-am oferit dragostea mea, toată, și ai călcat-o în picioare. Ce ai fi făcut în locul meu?

— Aveam dreptul să știu. Când am venit la tine, mi-am cerut iertare. Ți-am explicat. Aveam dreptul să știu. Nu ai nicio scuză, Edaline.

— Ai dreptate, îmi las din nou privirea în jos, spre tenișii mei albi și reușesc să mă opresc din plâns.

— Cum o cheamă? întreabă pe un ton de gheață.

— Nu are un nume, recunosc vinovată. Mereu mi-am imaginat cum ți-ar plăcea tie să o cheme, de asta am așteptat.

— Aveai de gând să o lași fără nume pentru toată viața? pufnește scârbit de afirmația mea.

— Nu. I-aș fi ales unul în cele din urmă, suspin tăcut.

Trec câteva zeci de minute grele în care nu mai spunem nimic. Doar privim în față spre orizont.

— Ce vrei să facem? repetă intrarea pe care i-am pus-o eu mai devreme.

— Nu știu, oftez abătută.

— Vreau sa fac parte din viața fiicei mele fie ca vrei asta de bună voie sau silită.

Silită. Exact de ce mă temeam.
Se gândește să mi-o ia.

— Nu mă amenința cu asta, mă întorc furioasa cu privirea spre el. Îmi doresc să faci parte din viața fiicei tale la fel de mult pe cât îți dorești tu, țip spre el cu un ton ridicat.

— Bun, spune sec, privindu-mă intens în ochi. Atunci așa facem. Mă mut aici.

Stai ce?

— Edaline, buburuza plânge! aleargă într-un suflet Nicklas spre noi, izbind ca o tornadă ușa. Plânge rău!

Dacă nu as fi intr-o stare atât de deplorabilă din cauza lui Blake, aș rade de spaima de pe chipul lui Nick. Intru în casa într-un suflet urmată de Blake și Nicklas. Iau fata din brațele lui Mike, care pare disperat și nepriceput și mă îndrept spre dormitorul ei.

— Îi este foame, îi liniștesc eu pe toți trei și închid ușa în spatele meu.

Nu am de gând să o alăptez cu privirile lor ațintite spre mine. Ma așez pe fotoliul de lângă pătuț și încerc să o liniștesc.

— Iubita mea, îi șoptesc de îndată ce o pun la sân.

Îi mângâi obrazul fin și îi sărut mânuța. Este atât de micuță si frumoasă. De fiecare data când îi mângâi obrazul, colțul gurii i se ridică într-un zâmbet. Da, știu că este un reflex normal, dar eu prefer să cred că atingerea mea o face să zâmbească.

O bătaie firavă în ușă ma face să tresar, apoi se deschide lent.

— Pot să intru? își strecoară Blake capul, iar eu nu știu cum să reactionez.

Cred că și el a rămas blocat. Stă în tocul ușii pe jumătate înăuntru și ne privește cu o expresie ciudată pe chip. Dintr-odată buzele i se arcuiesc trădând un zâmbet tâmp. El chiar zâmbește.

— Intră, stric eu momentul și îl fac să reacționeze.

Pășește înăuntru și se așează pe vine, lângă noi. Ochii lui sclipesc. Toată furia și ura pe care o emana mai devreme, s-a evaporat ca prin minune. Tot ce pot simți lângă el este dragoste.
Și liniște.
În sfârșit nu mai suntem singure.