De-a v-ați ascunselea - Vol I

Capitolul 36

În fața aeroportului mă așteaptă William, cu o expresie dezolantă. Alerg spre brațele lui deschise și încep să plâng precum un copil mic. Sunt epuizată.

Am sufletul bucăți și nu știu ce să fac în continuare cu viața mea.

— Sunt aici, copilă. Sunt aici, îmi șoptește mângâindu-mi spatele.

Ultimele zile au fost un calvar. Decesul. Înmormântarea. Întâlnirile cu avocații tatălui meu pentru testament.

Am donat fiecare bănuț unor ONG-uri ce combat violenta domestică și traficul de carne vie. Sună sumbru, dar mi s-a părut cel mai onorabil așa.

Și după ce am terminat cu toate obligațiile, am plecat. Mi-am luat primul zbor spre casă și am părăsit definitiv Italia. Cele mai oribile amintiri ale mele au rămas acolo.

Dar mi se rupe sufletul de Mike. Mi-as fi dorit să fie aici. Cu mine. Îmi va lipsi groaznic. M-am obișnuit cu el, alături la orice pas.

După câteva minute bune in care stau adăpostită în brațele bătrânului, mă retrag încet și mă îndrept spre mașină. Nu mă întreabă nimic. Știe că nu de asta am nevoie. Am nevoie să fie aici. Tăcut. Să mă țină strâns când simt că voi cădea.

Mă conduce acasă și îmi deschide calea spre apartament. Totul este gol. Rece. Bucuria de altă dată pe care o aveam când pășeam înăuntru, nu mai există.
William îmi aduce bagajul înăuntru și începe să pregătească ceva in bucătărie.

— Nu mănânc, spun scurt.

— Te rog, puțin. Încearcă.

— Am spus nu, dau să țip, dar mă liniștesc rapid. Vreau să rămân singură, te rog.

Știe că oricând am o problemă, mă retrag în solitudine deplină. Asta este modul meu de a face fata greutăților. Iar după câteva zile voi răsări pentru pasarea Phoenix din cenușă. Ceva îmi spune că de data asta nu va mai fi așa. Sunt făcută atât de scrum, încât nici cenușa nu a mai rămas din mine.

Îmi oferă un sărut părintesc pe frunte și pleacă. Îi mulțumesc pentru înțelegere. Știu că sufletul lui nu este împăcat să mă lase singură, dar nu se opune.

Încui ușa după el, și încep să mă dezbrac. Arunc hainele pe unde apuc, rămânând doar in tricou și chiloți. Merg spre bucătărie să văd dacă mai există vreun gram de băutură în casa asta.
Exista.
Rom. Iubitul meu rom.

Deschid sticla cu nerăbdare și încep să îmi torn în pahar. Iau câteva guri cu pofta și las tăria alcoolului să mă ardă până în stomac.

Mă arunc pe canapea și pornesc televizorul. Dau play la playlistul preferat de pe YouTube, dar atmosfera îmi este întreruptă de telefonul ce sună disperat undeva sub mormanul de haine de pe jos. Probabil l-am uitat în buzunarul pantalonilor.

Mike

— Ai ajuns cu bine? Mor de grijă aici. Nu trebuia să te las să pleci singură.

— Ce credeai? Că o să mă arunc din avion? Sunt bine. Sunt acasă.

— Nu glumi cu chestiile astea. Nu ești bine si știu. O să îmi rezolv lucrurile aici și o să vin la tine, curând.

— Nu este nevoie. Nu am nevoie de dădacă, Mike. Am nevoie doar de timp.

— Bei, nu? mă întreabă de niciunde.

— Da.

— Nu face asta, Edaline. Nu te retrage în alcool!

— Despre ce dracu' vorbești? Nu fac nimic. Pur si simplu savurez un pahar de rom. Ești exagerat și îmi pierd răbdarea cu tine! îi închid telefonul în nas.

Stau încruntată cu ochii îl telefon și nu înțeleg ce i-a venit. Nu sunt alcoolică și nici nu am de gând să devin. Pur si simplu aveam nevoie de un moment de relaxare.

Îmi iau paharul pe jumătate gol și ies pe terasă. Simt nevoia să pictez.
Încep să îmi întind prin jur pensulele și vopselele, apoi așez o pânză pe șevalet. Singura culoare ce îmi face cu ochiul din toate, este negru. Sunt morbidă.

Încep să conturez valuri haotic pe pânză. Pe degete mi se scurge vopsea și încep să pătez totul în jur, dar nici că-mi pasă. Iau un alt tub de vopsea, un roșu sângeriu și încep să detaliez pictura.

Simt că nici nu gândesc. Degetele mi se mișcă independent de mine.

După aproape o oră și trei tuburi de vopsea consumate, îmi privesc rezultatul. Un chip blurat, ce pare că încearcă să țipe dar o panglică roșie îi acoperă gură. O reprezentație fidelă a inimii mele.

Sorb ultimele picături de rom din pahar în timp ce îmi admir capodopera. Zâmbesc îndurerată. Viața mea nu trebuia sa fie așa. Eram bine. Până a apărut el.

Îmi pornesc în cap amintirile cu noi. Cât de frumos îmi atingea inima, sufletul. Cât de frumos mă păcălea că mă iubește.

Ești o femeie jalnică, slabă și mă obosești.

Poate sunt eu o femeie jalnică și slabă, dar sunt femeia ce te-a iubit. Chiar și în iad.
Chiar și în furtună.

Intru în baie și pornesc apa în cadă. Sunt plină de vopsea și am nevoie disperată de o baie. Mă privesc cu teamă în oglindă. Cum eram când am plecat și cum m-am întors. Am ochii roși, cearcăne vineții îmi umbresc chipul ce altă dată radia. Buzele-mi sunt crăpate și șterse la culoare. Sunt palidă. Și slabă. Nu am mai mâncat de zile bune și încă mă întreb cum de rezist. Sau cât o să mai rezist în ritmul ăsta.

După o baie de o oră, ies îmbăiată cu parfumul meu preferat de trandafiri. Mă înfășor cu un prosop și îmi caut telefonul. Sună din nou pe undeva prin casa.

Îl găsesc abandonat pe canapea, sunând in continuare insistent. Îmi arunc ochii pe ecran și rămân blocată câteva clipe.

De ce mă sună?

— Alo, răspund curioasă așteptând să aud ce are de spus.

— Bună Edaline. Am aflat despre tatăl tău. Îmi pare rău. Condoleanțe.

Pufnesc într-un râs. Oare doar eu văd scena asta penibil de caraghioasă?

— Chiar îți pare, Nicklas? râd în telefon.

— Nu. Chiar nu, recunoaște cu vocea stinsă.

— Apreciez sinceritatea.

— Ești ok? Ai ajuns bine? Mi-a spus Michael că te-ai întors în Canada.

Nu prea înțeleg rostul conversației, dar nici nu mă chinui să o fac. Sunt doar curioasă de ce s-a interesat de mine la Mike. Știu că nu este prea bun prieten cu el, deci nu aveau cum să se dea în vorbă pur și simplu de mine.

— Sunt ok, mint eu, am...

Încerc să continui fraza, dar nu mai reușesc.
Picioarele îmi cedează sub greutatea corpului și simt cum încep să mă prăbușesc la podea. Totul în jurul meu se întunecă și mă las învăluită de liniște.