De-a v-ați ascunselea - Vol I

Capitolul 33

— Care-i treaba cu Nicklas? întreb curioasă, pregătindu-mi cafeaua de care am disperata nevoie.

— Nici una, vine răspunsul lui sec.

— Michael, știi ca nu voi renunța. Ori îmi spui tu, ori îl sun pe el! Alege!

— Ce treabă ai tu cu Nicklas? De unde ai numărul lui? începe Mike interogatoriul.

— Asta chiar nu te privește. Aștept să îmi răspunzi, răbdarea mea este la limite.

— Nu ai decât să îl suni. Nu are nicio legătură cu tine.

— Și de ce șușoteai?

— Nu șușoteam. Vorbeam încet să nu te trezesc, aiurito.

Nu știu de ce simt că mă minte și încearcă să îmi ascundă ceva, dar nu îl voi lăsa așa. Nu îmi place să rămân cu întrebări fără răspuns. Îmi termin de preparat cafeaua și mă întorc pe canapea. Iau telefonul de pe măsuța din fata mea și încep să îi formulez lui Nicklas un mesaj. Oare ce să îi scriu?

" Bună. Care-i treaba cu Mike de se comportă așa? Simt ca ascunde ceva." - Edaline

Cred că nu puteam formula un mesaj mai prost de atât, dar să zicem că sunt prea plictisita și nu mai am răbdare de jocurile lor.

Mă sună.

— Bună Edaline. Nu cred că are rost să îți scriu asta prin mesaj, oricum vei afla mai devreme sau mai târziu.

— La ce te referi? întreb îngrijorată de tonul din glasul lui.

— Promiți să nu faci nimic? mi-o spune ca o condiție.

Se joaca cu răbdarea mea la maxim.

— Nicklas, nu ai gasit momentul. Doar zi odată! tip în telefon, deși nu am niciun drept să îl tratez așa.

— Blake a făcut un accident în urmă cu câteva ore. Nu știu starea lui, știu doar că este acasă. Eu sunt în Anglia acum și nu pot să îl ajut, de asta am apelat la Michael.

Nu îl las să termine ce avea de spus. Închid apelul și intru după blond în bucătărie. Îi trag un pumn în fața aia de mincinos de îl las mască. Își pune palma la maxilar afectat de gestul meu.

— Ce dracu a fost asta? Ai înnebunit complet?

— De ce mă minți? Cum poți să nu îmi spui despre Blake? urlu ca o nebună la el.

— În primul rând ai destule pe cap deja, nu crezi? În al doilea, nu îți merita grija și iubirea, nici de ar fi să moară.

Mă abțin să nu îi mai trag și un al doilea pumn. Îmi trag pe cap un hanorac negru cu glugă din cuierul de la ușă, deși știu că nu îmi aparține. Afara ploua cu găleata și am nevoie de ceva să mă adăpostească.
Urc în primul taxi pe care îl găsesc în stradă și ii dau adresa lui Blake.

Mor în interior de griji. Tot ce îmi doresc este să fie bine. Să nu fi fost nimic grav. Nu îmi pasa de nimic in clipa asta. Nici de cât de dobitoc a fost, nici ca m-a gonit, nici cum m-a jignit. Trebuie să îl știu bine. Doar așa mă mai simt împăcată. Măcar atâta bucurie merit și eu. Nu mai am putere sa încasez încă o lovitură. Și fie vorba între noi, asta ar fi lovitura decisivă.

Pot să suport orice, să se prăbușească compania, să îl pierd pe tata, să vină și sfârșitul lumii, dar nu aș suporta ca Blake să nu fie bine.

Intru în clădirea unde locuiește ca o furtună. Deși am alergat din parcare pana aici, ploaia m-a udat pana la piele. Arăt ca un câine plouat.

Ajung la recepție si îl rog pe portar să mă ajute să urc la Blake. Acesta nu se lasă ușor convins deși m-a văzut de zeci de ori aici. După de încearcă de câteva ori să dea de Blake și vede că nu răspunde, îmi dă cheia de rezervă.

Intru într-un suflet în lift și mă rog ca totul să fie bine. Ușile se deschid de îndată ce ajung la ultimul etaj. Casa este goală, o liniște deplină inundând fiecare colț al ei. Luminile stinse creează o atmosfera sumbra, înspăimântătoare, deși afară este lumină. Încep să pășesc cu grijă, precaută. Inima îmi bubuie in piept și gândurile vuiesc în capul meu, de abia mai înțeleg ceva.

— Blake? strig cu teamă în glas. Ești?

— Hmmm, se aude un mormăie grav de pe canapea.

Tresar, dar îmi dau imediat seama că sursa lui este Blake. Încep să merg tiptil spre el, până ce îl văd tolănit pe canapea. Doarme. Pe jos și pe masă stau aruncate câteva sticle de băutură goale și chiștoace de țigară. Abia acum realizez ce aer îmbâcsit este în casă.

Deschid puțin ușa de la terasă cât să intre oxigen curat. De afară se aude cum cade ploaia și din când în când câte un tunet răsunător.

Blake începe să se foiască și să geamă a durere. Mă întorc și mă așez în fund pe podea lângă el.

— Blake, spun într-o șoaptă și încep să îl mângâi pe păr.

În același timp încerc să îi analizez trupul, să văd semnele accidentului. În afară de câteva zgârieturi pe frunte și obraz, nu mai remarc nimic vizibil.

Îmi cobor degetele pe obrazul lui. Îl mângâi încet evitând zona cu rana.
Ochii îmi poposesc pe buzele lui vineții. Ce nu aș da să îl pot săruta din nou. Să fim din nou noi. Să fiu a lui.

— Love, ce cauți aici? se aude glasul lui îndurerat șoptit.

Deschide ochii alene și mă țintește cu privirea. Am împietrit. Nu știu dacă va începe să tipe, să urle sau se va comporta normal. Așa cum obișnuia să fie cândva. Secundele par ore, minutele par zile. Stă tăcut și mă privește în ochi. Nu schițează nici bucurie, nici neplăcere. Este complet neutru. Ochii lui nu îmi spun nimic. Sunt tulburi.

— Nu trebuie să fii aici pentru mine... vocea îi trădează tristețea din suflet.

— Eu nu sunt aici pentru tine. Sunt aici pentru mine. Pentru sufletul meu. Pentru liniștea mea. Pentru că atunci când am făcut-o pentru tine, m-ai izgonit. Ca un trădător.

— Îmi pare rău.

— De ce trebuie să fie așa, Blake? las o lacrimă să mi se scurgă pe obraz.

Nu spune nimic. Își ridică palma și îmi șterge obrazul. Închid ochii și absorb senzația pe care mi-o lasă atingerea lui. Îmi era dor.

Se ridică cu greu de pe canapea și se apleacă spre mine. În mine încep să explodeze artificii. Îmi cuprinde bărbia între degetele de la o mână și mă trage spre el. Buzele i se izbesc cu dor și nevoie de ale mele, sărutul ăsta răvășind în mine toate sentimentele ca o tornadă. Ochii-mi eliberează o cascada de lacrimi. Îi închid strâns să nu mă mai trădeze, dar nu este o soluție. Lacrimile curg șiroi neîncetat.

— Nu mai plânge, dragoste. Va fi bine. Totul va fi bine, rupe sărutul să mă liniștească.

— Mi-ai lipsit, îi recunosc. Ce s-a întâmplat? Cum ești?

Încep să îl controlez amănunțit peste tot. Îi ridic bluza și îi privesc trupul gol. Câteva vânătăi încep să se formeze ici colo.

— A fost grav? fac referire la accident.

— Nu.

— A fost și altcineva rănit?

— Doar mașina. A ajuns la cimitir, oftează trist. Păcat.

— Cum s-a întâmplat?

— Nu știu. M-am trezit că atârnam cu roțile in sus în șanț.

— Erai băut, realizez eu.

— Se prea poate, ridică din umeri nepăsător.

— Cât poți fi de inconștient? Blake, eu ce m-aș face fără tine?

— Ți-ar fi mai bine. Ți se pare că aduc ceva bun în viața ta? Uită-te puțin la tine.

— Poți te rog să încetezi să mai mănânci rahat?

— Cât de obraznică ai devenit domnișoară Edaline, privirea i se schimbă la comandă.

Ochii îi trădează intențiile, iar eu nu știu ce sa fac. Îl vreau, dar nu îl vreau.

Inima îmi spune rămâi, iar minte urlă fugi.
Dar eu, o naivă proastă și îndrăgostită, rămân.