De-a v-ați ascunselea - Vol I

Capitolul 31

Am nevoie de aer.
De oxigen.
Mă sufoc.

Sunt în stradă și îl aștept pe Mike. Stau sprijinită pe valiză. Obrajii-mi sunt roșii și reci de la atâtea lacrimi. 
Încă mă simt bulversată. Nu înțeleg nimic din ce mi se întâmplă. Iar gândul că nu am puterea să schimb lucrurile în favoarea mea, mă devastează.

Din depărtare se aude motorul unei mașini ce rage furioasă. În nici 10 secunde oprește în fața mea. Mike sare ca ars din mașină, furios și vine spre mine. Mă analizează din cap pana în picioare, îmi ia valiza și o înghesuie în portbagaj.

— Îl omor, repetă aceeași amenințare și dă să se repeadă spre intrarea în clădire, dar îl prind de braț.

O confruntare între ei doi este ultimul lucru pe care mi-l doresc. Sunt epuizată. Vreau doar să ajung într-un loc unde sunt binevenită. Vreau să îmi descarc sufletul. Mă simt sufocată cu durere. Nu înțeleg cât chin poate încăpea într-o viață de om, dar simt că în clipele astea îl primesc pe tot.

— Nu merita, șoptesc cu un glas stins. Să mergem, te rog, lacrimi mi se scurg în continuare pe obraz.

Mă conduce la mașină și îmi deschide portiera. Se suie la volan și pornește. Nu mă mai uit înapoi. Oricât ar urla inima în mine să mă întorc, nu merită. As fi acceptat orice. Pentru el. As fi luptat cu orice, dar nu cu umilința. Nu voi accepta să ma înjosesc. Oricât de mult va durea, voi îngropa iubirea asta adânc.

Apreciez faptul că Mike nu s-a luptat cu mine și mi-a făcut pe plac. Știu că în sufletul lui se dau la fel de multe lupte. Sigur nu ii este ușor sa fie oarecum trădat de un prieten bun. Ajungem acasă la el și îl urmez înăuntru. Maia sare pe mine fericită și nu scap de sub lăbuțele ei până nu o alint și o mângâi minute bune. În casă este dezordine, așa cum obișnuia să fie până sa vin eu. Împing câteva haine de pe canapea și mă așez jos. 

— Vrei ceva? întreabă Mike care tocmai iese din dormitor, unde mi-a lăsat valiza.

— O bere. Sau nu. Rom ai?

— Da. Imediat.

Intra in bucătărie și începe să bocăne prin dulapuri. Un minut, două mai târziu vine și îmi așează pe măsuța un pahar cu băutura după care tânjeam. Am nevoie de ceva tare. O sorb și termin paharul dintr-o înghițitură. Știu că nu este o idee bună și ca ma voi ameți imediat, dar nu mai contează. Am nevoie de un anestezic. Iar pentru mine asta este soluția ideală.

Mike observa intenția mea și se duce să aducă întreaga sticla de băutura. O așează pe masa lângă paharul deja gol. Îmi mai pune aceeași cantitate și încep să o beau de data asta cu înghițituri mai mici.

— Ce s-a întâmplat? își face curaj blondul să mă întrebe.

— Să mor de mai înțeleg ceva, Mike. Sunt confuză. Simt că joc cel mai prost rol al vieții mele.

— I-am promis că dacă te va răni îl omor. Nu am glumit Edaline. Da, ok, când mi-ai zis prima dată că v-ați certat am spus "eh, certuri de îndrăgostiți", dar nu accept să te văd așa. Nu din cauza lui. Mi-a jurat că este îndrăgostit, că te vrea, că ce simte pentru tine nu a simțit niciodată, pentru nimeni. Edaline, nu l-as fi adus în viața ta de nebun. Am simțit că sufletul lui este pur. Că are nevoie de dragostea asta. De tine. Nu știu frate, își pune mâinile în cap în semn de disperare, este numai vina mea. Am avut atâta încredere în el.

— Amândoi am avut, îl liniștesc. Nu este vina ta. Este doar vina lui. Nu vreau să îi găsesc scuze. Am aflat că sunt implicați în accidentul lui tata. Nicklas, de fapt. Și, Mike... aș fi în stare să îl iubesc chiar și așa. Nu îmi pasă. Tot ce îmi doream de la el a fost să mă lase să îi ofer totul. M-a alungat lașul. Trădătorul.

— Cum adică a fost implicat? Ce treabă au ei cu taică-tău? 

— Este o poveste urâtă și complicată. Pe scurt, tata a fost implicat în moartea Alenei, sora lui Nicklas. Iar el a vrut să o răzbune.

— Știam de sora lui, de povestea asta, de pe vremea când lucram pentru Blake. Dar el ce legătura a avut?

— Nu știu. Consideră că faptul că nu l-a împiedicat pe Nick să facă planul ăsta, îl face vinovatul principal. Nu înțeleg nici eu. Nu știu ce este în mintea lui. Se comportă ca un turbat de când a aflat de tata. Nu vorbește, nu mă ascultă.

— O să am o discuție cu el, spune Mike in timp ce dă să plece.

Sar de pe canapea după el și îl opresc în loc.

— Te rog, nu. Rămâi, încep să plâng din nou. Am nevoie de tine, șoptesc printre suspine.

Se întoarce spre mine și mă ia în brațe. Mă strânge într-o îmbrățișare după care tânjeam.

Îți sunt recunoscătoare, Doamne, pentru omul ăsta. Este aici pentru mine oricând. Sper să nu mi-l iei niciodată, căci fără Michael viața mea ar fi o beznă completă.

Ne așezăm pe canapea, înghesuiți de Maia, și pornește un playlist cu melodii de zile negre. Ador cum știe el să mă facă sa mă simt mai bine. Încă puțin și îmi pun un laț de gât. Fraierul.

Telefonul începe să îmi vibreze în buzunar. Câteva apeluri ratate de la spital și un mesaj de la un număr necunoscut. Deschid mesajul și citesc cu șoc.

"Sper să nu mă urăști pe atât pe cât mă urăsc eu pentru ceea ce am făcut. Edaline, ai un suflet cald, bun, pur. Iar Blake nu merită nimic din toate astea. Nu îl lăsa să îți calce inocența în picioare. Fericire ta nu constă într-un monstru." — Nicklas

Nu știu de unde a făcut rost de numărul meu, dar nici nu stau să mă gândesc prea mult la detaliul ăsta. După ce termin de citit mesajul, apelez numărul de la spital. Inima mi se ghemuiește undeva adânc, parca dorind să se ferească de o alta lovitură.

— Alo, sunt Edaline Ryu, am văzut că m-ați sunat.

— Domnișoara Ryu, da, am tot încercat să luam legătura cu dumneavoastră. Vă așteptam la spital de urgență.

— Cum este tata? o întrerup pe asistenta ce încearcă să își dea sufletul la telefon.

— Din păcate nu avem vesti prea bune, veniți urgent.

Și îmi închide.

Dă-mi-le viață pe toate deodată, ca să vedem cât pot să duc.