De-a v-ați ascunselea - Vol I

Capitolul 43

Completez formularele de consimțământ cu mana tremurândă. La secțiunea nume tată și nume copil las liber. Nu știu care parte este mai grea.
In toate cele noua luni de sarcină nu m-am decis asupra unui nume. Deși Mike și Nick veneau zilnic cu liste de zeci de nume, nimic nu mi-a plăcut. Nu am simțit chimie cu niciunul.

O asistenta mă însoțeste pana in vestiar și ma roagă să mă schimb în halatul de spital. Genul ăla de halat albastru prin care ți se vede fundul. Simt că inima îmi bate îngrozitor de tare. Aud totul înfundat și văd blurat. Parțial din cauza lacrimilor ce nu încetează să îmi curgă pe obraji.

Ajung în sala de pregătire înainte de operație, iar o alta asistenta îmi pune o branulă si o perfuzie. Două. Trei. Încearcă să mă binedispună, dar eu nu o aud. Până în clipa în care îmi voi vedea bebelușul, nu o să pot să mă mai bucur de nimic. Am nevoie să îl aud plângând. Așa cum auzi în filme în momentul nașterii. Vreau sa aud că este bine.

O ora mai târziu, sunt condusă în sala de operație. Mă așez pe masa în fund si ascult cu grija fiecare rugăminte a anestezistului. Mă aplec și aștept tremurând frenetic. În câteva secunde mi se întâmpla exact cum spune, picioarele îmi devin reci și nu mai simt nimic. Asistentele mă întind pe masă și îmi leagă încheieturile.

— Orice ar fi, să nu ridici capul. Îl poți mișca doar stânga dreapta, îmi spune o doctoră, ce s-a așezat în dreptul capului meu.

Vocea ei caldă mă linisteste. Îmi mângâie câteva șuvițe de păr de pe frunte, ca o mama grijulie. Aveam nevoie de asta.

— Dacă îți este rău sau orice, să îmi spui. Sunt aici, îi aud din nou glasul la urechea mea.

— Da. Așa voi face, zâmbesc amețită.

Nu vreau să îmi fie rău. Vreau doar să treacă timpul. Și să nu simt nimic. Sunt îngrozită. Citisem atâtea povesti în care anestezia nu își făcea efectul în astfel de nașteri, iar pacienta simțea. Sper să nu mi se întâmple. Îmi aud pulsul în timpan si realizez că sunt prea neliniștită. Trebuie să găsesc un gând care să mă ajute să îmi păstrez calmul.

Îmi ațintesc privirea spre tavan și încep să număr șuruburile. Deasupra noastră, pe tavan sunt multe panouri metalice albe, prinse în șuruburi. Iar eu încep să le număr pe fiecare. Și să analizez cât de asimetric sunt dispuse de-a lungul panourilor. La altceva nu pot să mă gândesc.

— O să simți că ceva te apasă foarte tare pe piept, dar nu te va durea, mă anunță vocea doctorei mele.

Dau din cap, abia apoi realizez că mi-a spus să nu îmi mișc brusc capul.

Câteva secunde mai târziu văd cum o bombonică roz de bebeluș este în palmele doctorei. Nu știu ce să simt. Bucurie, extaz. Îmi vine să sar de pe masă și să îl iau în brațe.

— Este fetiță, Edaline, aud vocea doctorei din nou.

— Fetiță? repet cu vocea obosită.

Am o fetiță!
Am o fetiță!

Vreau să o aud plângând, de ce nu plânge?
Câteva secunde mai târziu, secunde ce se scurg precum orele, glasul ei umple încăperea. Plânge! Este bine. Îmi întorc cu greu capul spre stânga o văd. Asistentele o sterg grăbite, o măsoară, o cântăresc. Iar eu nu vreau decât să o aduca mai repede lângă mine. Să o văd.

După ce termina de făcut protocolul, o înfașă, și mi-o aduc. Reușesc să îi sărut fruntea fină, și năsucul cârn. Este o bombonică roz. Atât pot să gândesc. Și miroase așa frumos. A trandafir. A iubire. A puritate.