De-a v-ați ascunselea - Vol I

Capitolul 17

Ultimele zile au fost un haos organizat: drumuri repetate spital-casă, ședințe online cu colaboratorii sau clienții noștri și multe momente chinuitoare.

Acasă William se ocupă de lucrurile serioase ale companiei, iar locul meu l-a preluat temporar Marko, el fiind cel mai bun și responsabil arhitect al nostru. Măcar la capitolul asta sunt relativ liniștită. În schimb realitatea de aici nu este prea roz.

Starea tatălui meu nu s-a îmbunătățit, fiind în comă indusă. Totul este neschimbat. Un bătrân palid întins pe un pat, plin de fire si cabluri, învelit în aparate. Detest imaginea cu care mă întâmpină zilnic, dar m-am obișnuit. Azi ar trebui să se întoarcă și Blake acasă. Se pare că filiala din Londra a companiei sale are câteva probleme mai grave, motiv pentru care am vorbit foarte rar. Dar sunt fericită că măcar Mike a fost lângă mine. Când nu era ocupat cu orele de pian, venea cu mine la spital ori găsea activități pentru a mă binedispune.

Mai nou încearcă să învețe să gătească, ceea ce este un dezastru. Am folosit de trei ori stingătorul de incendiu în două zile. Măcar nu am timp să mă gândesc prea mult la ce se întâmplă, în prezent, în viața mea. Un alt gest drăguț este faptul că încearcă să mă învețe să cânt la pian. Un eșec. Am două mâini stângi când vine vorba de clape și deloc ureche muzicală.

M-am împrietenit și cu Maia între timp. Ea mă consolează când cedez și îmi deschid sufletul să mă descarc. O iubesc. Este cea mai frumoasă cățelușă din univers, și probabil cea mai bună prietenă a mea la momentul acesta.

Stau tolănită pe canapea, privind un serial pe Netflix, înghesuită de micuța blănoasă, când la ușa de la intrare se aud bubuituri alerte. Tresar și țopăi în picioare luată prin surprindere. Mă târăsc alene spre sursa zgomotului. Privesc pe vizor și instant buzele mi se conturează într-un zâmbet radiant. La naiba!

Deschid stângaci ușa și îmi las ochii să cadă pe un Blake atrăgător, însoțit de un buchet de lalele albe. Nu știu de unde le-a luat având în vedere că suntem în iunie, dar nu mă interesează. Le smulg din palma lui și mă arunc în brațele lui, de parcă ar fi singura mea sursă de oxigen. Nu realizez că încep să îmi curgă lacrimi pe obraz, decât atunci când dă să mi le șteargă tandru cu dosul palmei, mângâindu-mi pielea ușor.

— Mi-ai lipsit mult. Am atâta nevoie de tine, nu ai idee, îi șoptesc cât stau adăpostită cu capul la pieptul lui.

Ce-am zis?
Stai. Eu plâng. În fața lui Blake. Doamne, ce penibil!

Mă retrag rușinată și îmi șterg ochii alert. Îi fac loc să intre în casă, apoi mă retrag în bucătărie, unde caut un recipient pentru a pune buchetul. Mă cert pe mine pentru momentul de slăbiciune și încerc să mă întăresc. Edaline nu este așa. Nu este o plângăcioasă. Cât aștept ca recipientul de sticlă să se umple cu apa la chiuvetă, două brațe posesive mă capturează într-o îmbrățișare, din spate. Își face loc cu nasul printre buclele mele, spre ureche, apoi îmi oferă un sărut cast pe lobul urechii.

— Eu am enormă nevoie de tine, Edaline. În fiecare secundă a vieții mele, din prima clipă în care te-am întâlnit.

Fiecare cuvânt mă pătrunde în suflet și mă topește. Aprinde în mine un foc mistuitor, iar eu nu pot să mă împotrivesc.

— Și de asta te-ai comportat ca un mitocan? De fiecare dată? Până m-ai văzut plecată?

— Nu mi-a fost ușor să îmi las orgoliul să cedeze în fața sentimentelor. Am multe defecte.

— Ești orgolios?

Știu că și eu sunt. Iar faptul că vom porni într-un război al orgoliilor, mă sperie.

— Cu tine, niciodată, se aplecă mai jos și îmi așterne un sărut pe gât. Vezi că dă apa pe dinafară, love, mă tachinează în timp ce oprește robinetul.

Vasul era într-adevăr plin. Iar el îmi ia mințile.

— Și încă ceva, spune în timp ce mă întoarce cu fața spre el, nu te mai ascunde de mine. Nu îți mai feri lacrimile de mine. Știu ce încerci să faci, dar nu este nevoie. Vreau să fiu eu cel ce îți șterge fiecare lacrimă și îți vindecă orice rană.

Îmi oferă un sărut ispititor pe buze, pornind un dans seducător cu limba, imediat ce îi permit. Respirația mi se îngreunează și sunt sigură că același efect se resimte și peste el. Se retrage după câteva minute și mă privește cu o privire devoratoare, dar nu dă curs la nimic. În schimb deschide un subiect sensibil, sosirea mea aici.

— Cum este tatăl tău? Îmi pare rău că nu am putut fi aici sau că nu am reușit măcar să ținem legătura cât am fost plecat.

— Este la fel, oftez eu. În comă.

— Cum s-a întâmplat? Ce făcea el aici?

— Nu știu. Afaceri, presupun. A avut un accident de mașină. Nu vreau să vorbesc despre asta, te rog. Știu că aceasta călătorie nu va avea un final fericit, de asta am nevoie de tine să mă ții tare, Blake. Vreau să mă faci să uit chinul fiecărei zile. Incertitudinea asta mă omoară. Nesiguranța zilei de mâine. Nu vreau să sufăr. Vreau să îmi țin mintea și sufletul ocupate.

— Te muți la mine? întreabă din senin, iar eu mă blochez în mijlocul bucătăriei.

Îl privesc și nu știu dacă am auzit bine. Nu știu nici dacă a fost real sau mi-am imaginat eu momentul. Mă privește amuzat. Abia acum văd cearcănele de sub ochii lui tulburi. A avut o călătorie extenuantă. I se poate citi lucrul ăsta pe chip.

— Ești bine? mă uit în ochii lui și îmi întind palma să îi mângâi obrazul.

— Nu apreciez când mi se răspunde la întrebare cu o alta, șoptește apropiindu-se lent de buzele mele. Te muți la mine?

— Ești nebun!

—  Da, sunt nebun! Din clipa în care te-am cunoscut.

— Mă mut, răspund fără să îmi dau seama.

Pe chipul său începe să radieze fericirea, pornind din zâmbet și oglindindu-se în privire. Oare chiar am eu efectul asta asupra lui?

— Tu mă faci să mă simt complet, Edaline. Doar tu aduci sens vieții mele.