Spune-mi numele tău!

Capitolul 29-"Acasă a devenit acolo unde e bruneta"

      — De ce ar trebui să stau din nou eu? Nu o poți face tu? îl întreb pe Sebastian, mușcând iritat din măr. 

      — Știi bine că am fost de acord o zi unul și o altă zi altul, comentează și îmi dau ochii peste cap.

       — Asta era până să intervină clovnul ăla de Kyle, șoptesc, dar cred că mă aude. 

       — Stai liniștit, el a fost nevoit să plece până la casa mătușii. S-a îmbolnăvit, replică și nu am habar de ce, dar mă simt mai bine când aud asta. 

     Nu mă bucur că s-a îmbolnăvit mama lui, ci mă bucur că pleacă puțin și că nu trebuie să îl văd din nou pe lângă Lia, spunând în stânga și în dreapta "ea e iubita mea", de parcă ar fi o proprietate, ci nimic altceva.   

        — Voiam să merg la restaurant azi, replic în timp ce Seb deschide ușa. 

        — Atunci ia-o și pe Lia. Oricum lucra și ea acolo, comentează și apoi pleacă, închizând ușa în urma sa. 

      Ușor de spus. Nu el este cel care se simte nelalocul lui de fiecare dată când stă prin preajma Liei. Nu el își dorește să îi strice moaca vărului său, ci eu. Nu el este cel care o place pe brunetă.

      Inspir frustrat.

      Trebuie doar să mă comport ca și până acum. Dacă aveam de gând să fac ceva în privința faptului că am început să simt ceva pentru brunetă, acum va trebui să uit tot. Are iubit și nu sunt într-atât de nesimțit încât să mă bag între ei. Chiar dacă nu îl suport pe idiotul de Kyle, țin la brunetă. Dacă ea este fericită cu blondul ăla, după mine nu au decât o cale liberă.

        — Seb a plecat? o aud și îmi îndrept atenția înspre ea.

    Are părul ud, pesemne că a făcut baie cu nu foarte mult timp în urmă. Poartă niște pantaloni negri și un tricou mult prea mare ca să fie al ei. Ori este a lui Seb... ori a lui Kyle.

       — Da, a plecat, replic și înghit în sec atunci când se apropie de mine. Oricum, aveam de gând să merg la restaurant. Vii și tu? continui, dându-mă cu doi pași mai în spate.

       — Da, ar fi o idee bună, răspunde având o grimasă ciudată.

     Nu înțeleg ce dracu face, dar se apropie periculos de mult de fața mea, iar eu mă simt ca într-o film idiot de proști.
   
       — Te simți intimidat cumva? mă întreabă, șoptindu-mi la ureche, iar imediat după aceea, zâmbește jucăuș.

      Îmi dreg vocea și vreau să par neafectat de gestul ei complet sărit de pe ruta normală a relației noastre de... amiciție, însă nu prea reușesc. Adevărul este că încă îi simt căldura în zona urechii, și nu am habar când se va termina asta. Am impresia că suntem într-un joc continuu de-al șoarecelea și pisica, iar mie nu prea mai îmi convine.

       — De ce aș fi? o chestionez ridicându-mi sprânceana dreaptă și mă mir de stăpânirea proprie a reacțiilor interioare.

       — Păreai intimidat, replică, având încă acel zâmbet superior pe față.

     Dacă ea crede că mă poate juca pe degete, atunci ar trebui să înțeleagă că și-a ales greșit terenul.

     Zâmbesc larg, iar acum mă apropii eu din ce în ce mai mult de ea. Bruneta se dă cu niște pași în spate, și recunosc, răzbunarea e bună.

    Se lovește cu spatele de un perete, iar eu îmi lipsesc mâna dreaptă de perete, aproape de capul ei. O șuviță îi stă pe ochi, și i-o dau la o parte încet. Observ cum devine vulnerabilă datorită micului gest pe care l-am făcut cu doar câteva secunde în urme.