Spune-mi numele tău!

Capitolul 38-"Și mie îmi e dor de ea"

     — Mi-aș dori să putem zbura! În felul ăsta, am putea călători peste tot, împreună, spune Iza, așezându-și mai bine capul pe pieptul meu. 

     Îi sărut creștetul, zâmbind scurt. O ușoară adiere de vânt se joacă cu niște plete de ale mele, iar apoi îi simt degetele fetei de pe pieptul meu, cum mi le ferește de pe frunte. 

       — Nu trebuie neapărat să zburăm pentru a fi mereu împreună, spun pe un ton cald, iar ea își intersectează privirea cu a mea.

       — Dar nu mai suntem demult împreună, șoptește, însă o aud. 

     Ne ridicăm amândoi de pe iarbă, privindu-ne. 

        — Ce vrei să spui? o întreb pe un glas sugrumat, de parcă cineva ar încerca să mă gâtuie.

      Bruneta zâmbește, dar înțeleg imediat ce transmite acest zâmbet. 

      Tristețe.
      Durere.
      Dor. 

       Face un pas în față, reducând și mai mult mica distanța care stătea precum o barieră imaginară între noi. 

       Îmi atinge obrazul drept cu mâna sa rece, duios și dulce. Apoi și-o retrage, privindu-mă drept în ochi. Simt cum miile de valuri din irișii săi, mă trag la fund, încercând să mă înece. 

       — Inima ta, șoptește și apoi îmi pune mâna pe partea stânga a pieptului. Inima ta, nu mai este legată de a mea, continuă, sfârșind prin a mă săruta pe obraz, scurt și de parcă și-ar lua la revedere. 

      — Ce vrei să sp—

     Nu apuc să mai o întreb ceva, căci dispare fără urmă. Nici nu am idee dacă am avut timp să clipesc. 

     Îmi întorc privirea în toate părțile, dar nu o găsesc. Simt cum incertitudinea și miile de gânduri îmi năpădesc mintea, otrăvindu-mă cu teamă. 

    Zăresc mai apoi pe cineva plângând. Este o fată, brunetă precum Iza, dar cu o notă mai închisă. Își are mâinile strânse la genunchi, suspinând gălăgios. 

    Îmi îndrept ezitant pașii înspre ea, neștiind de ce o fac. Până la urmă nu o cunosc, dar ceva mai puternic decât curiozitatea— habar nu am ce ar putea fi— mă conduce înspre aceasta. 

     — Hei, ești bine? izbutesc să rup tăcerea, ignorând plânsul dezordonat al fetei. 

    Atunci când îmi aude vocea, se oprește de parcă aș fi făcut nu am habar ce vrajă. Își ridică capul parcă cu încetinitorul, iar imediat ce dau de aceeași culoare a irișilor pe care îi are Iza, nu reușesc să pricep de ce ea îi are atât de pustii. 

    Aceiași ochi care dețin marea, iar cu toate astea, par infectați de furtuni. 

      — Tu... tu mi-ai făcut asta, spune pe un ton slab, dar totuși o aud.

    Nu pricep la ce naiba se referă. 

     — Eu? Eu nici nu te cunosc, reușesc să îndrug cuvintele, simțindu-mi deodată gâtul uscat. 

   Se ridică în picioare cu o ușurință grozavă, pentru o persoană în starea ei. 

     — E vina ta, Jared Arax! Nu ți-a ajuns să răpești doar un suflet! Nu ai putut să te oprești doar la o singură viață distrusă! începe să ridice tonul, iar eu nu înțeleg nimic; cu toate astea, cuvintele sale îmi înțeapă inima, mult mai apăsat decât orice venin.