Spune-mi numele tău!

Capitolul 37-"Casa mea nu mai este aici"

      "Calmează-te."

      Asta mi-am spus încă de când am intrat în orașul unde am făcut primii pași, dar și unde mi-am distrus viața—  din păcate, nu doar pe a mea.

     Am încercat să dau la o parte toate stările negative care au pus stăpânire pe mine, imediat după ce am plecat din Chicago.

    Nu mă așteptam să mă întorc aici, fără să mă simt ciudat, însă speram să nu mă simt chiar în felul acesta. La fel de murdar, vinovat și neîmplinit, ca înainte. Am crezut că rănile ce erau adânc întipărite în mintea și sufletul meu, se vor închide, dar am realizat, că anumite răni nu se șterg niciodată. Rămân mereu acolo, așteptând un impuls de a ieși la suprafață și de a-ți aminti din nou, de momentele ce ți-au marcat viața.

     Sunt obosit din cauza drumului, dar mai mult decât atât, mă simt terminat psihic. Nu m-aș fi așteptat ca totul să fie atât de copleșitor. Puteam să jur că va fi mai bine. Acum îmi dau seama nu ar fi trebuit să îmi creez scenarii, dinainte de a fi pus în situația actuală.

    Orașul pare neschimbat, dar cu toate astea, nu mai îl pot vedea la fel. Nu mai mă simt legat de nimic aici.

    Nici de părinții mei. 
    Nici de casa în care am crescut.
    Nici de amintiri.

     E ciudat. E ciudat cum viața ți se poate schimba într-atât de mult, încât la un moment dat, să nu mai știi unde te-ai pierdut. Exact în poziția asta sunt. M-am pierdut pe drum și nu am habar dacă este ceva de bine sau nu.
  
     Nu am habar atunci când am pierdut firul. Poate după ce am fugit de acasă, sau imediat după accident. Poate după ce am întâlnit-o pe Lia, sau când am început să o plac.

     Sunt multe variabile, dar nu am idee care dintre ele este cea corectă.

     Nu știu dacă m-am schimbat sau nu în bine. Dacă merit sau nu o schimbare.

     Da, sunt fericit. Ceva ce nu aș fi crezut că voi mai putea admite, după ce am pierdut totul într-o clipă. Cu toate astea, dacă nu merit? Dacă am crezut orbește că Universul vrea să îmi ofere o a doua șansă, dar de fapt vrea doar să mă păcălească?

    Dacă nu mai am nicio portiță la căință, sau dacă sunt menit spre prigonire? Dacă ceea ce eu consideram a fi o scânteie spre o nouă șansă, este de fapt un mod de a mă pedepsi?

    Cu toții trebuie să plătim la un moment dat, pentru greșelile noastre. Nu sunt atât de nesăbuit încât să consider că nu voi plăti într-un fel sau altul, însă trebuie să afirm că îmi este frică.

     A dracului de frică.

     Nu vreau ca cei dragi mie să fie prinși la mijloc. Nu vreau ca ei să facă parte din pedeapsa mea.

     Dacă s-ar întâmpla asta, chiar nu voi mai avea cum să mă iert.

    Mă desprind dureros de repede din plasa gândurilor, atunci când îl văd pe domnul Arnold— vechiul meu vecin, un bătrânel de vreo optzeci și ceva de ani— stând la umbra nucului său, pe bancă, citind o altă carte. Parchez mașina vizavi de el, ochind locuința de alături. Mă cobor oarecum nesigur, și îl privesc cu un zâmbet șters pe bătrânel.

    Mereu mi-a fost drag de el. Țin minte că atunci când eram mic, îmi găseam un oarecare refugiu în brațele lui, așteptând cu nerăbdare următoarea carte pe care avea să o citească, dar mai ales, următorul sfat sau citat, pe care iubea să le sublinieze și să le dezbată. Pot spune că și lui îi făcea plăcere să aibă pe cineva căruia să i se destăinuie liber, fără a avea frică de o anumită judecată.