Spune-mi numele tău!

Capitolul 19-,, De ce un adevăr așa important, este așa ușor de ascuns? "

         Nu pot să dorm. Nu e ceva neobișnuit pentru mine, însă de data asta, mă simt mult mai ciudat decât de obicei. În majoritatea timpului— când nu prea mă împac cu somnul— Iza este cea care îmi ocupă fiecare colțișor al minții. Mă gândesc la un viitor pe care nu îl vom mai putea avea, sau îmi amintesc trecutul pe care nu îl voi putea uita vreodată. Dar de data asta, este diferit. În seara asta, altcineva îmi trece prin gânduri. 

        Nu îmi pot da seama dacă este din cauza incidentului de ieri, sau din cauza faptului că bruneta și-a arătat toate bucățile rupte din suflet, dar ceva este sigur. Lia a devenit un nou motiv pentru care somnul îmi este întrerupt. 

        Teama de pe chipul său, durerea, dezamăgirea, m-au ținut treaz și astăzi. Ieri, din cauza a ceea ce mi-a spus, nu am avut încredere să o las singură. A refuzat să mănânce— chiar dacă nu îmi amintesc să fi mâncat ceva în ziua respectivă— dar nu am insistat foarte tare. Numai mâncarea nu îi era în gând. Am încercat să o înveselesc, să îi răpesc puțin, acele scene din minte, dar nu am reușit. S-a eschivat instant de la tentativa mea de convorbire, apoi a plecat în camera lui Seb, spunând că este obosită. Da, asta am înțeles. Cu siguranță, era obosită de zece ori mai mult psihic, decât fizic. A închis ușa în urma sa, și a așteptat vreo jumătate de oră, ca apoi să își elibereze lacrimile.

         Nu am priceput de ce un nod în gât îmi apărea la fiecare suspin al său. Nu am înțeles nici măcar de ce picioarele mele s-au îndreptat direct spre camera din care lacrimile parcă vorbeau. Nu, chiar nu mi-am dat seama. Dar atunci când am văzut-o stând ghemuită într-un colț întunecat, m-am simțit din nou capabil de sentimente. De parcă zidurile pe care le-am construit de la accident, au început să capete o fisură.

        Nici nu mi-am putut imagina fiorul pe care aveam să îl simt, atunci când brațele mele au înconjurat-o, de parcă ai fi zis că nu era nimic special în acea îmbrățișare. De parcă aveam în gând doar să o scap de suferință, sau măcar să fiu acolo, pentru ea. Totul se întâmpla parcă pe repede înainte, iar în momentul în care, i-am întâlnit ochii furtunoși, am simțit furnicături în stomac, și deodată o îmbrățișare aparent nevinovată, a ajuns să devină fructul interzis, pe care eu deja l-am cules. 

        Am decis să nu dau importanță unor senzații pe care le puteam confunda foarte ușor cu foamea, ca mai apoi, să îi promit că stau lângă patul acesteia, până adoarme. Nici nu știu ce m-a surprins mai tare: faptul că s-a liniștit imediat după ce a auzit, sau că eu am fost cel care a promis acel lucru. A închis ochii, o ultimă lacrimă scăpându-i, și făcându-mă să mă întreb cum se face că încă are lacrimi rămase.

         Am stat lângă ea, exact așa cum am asigurat-o, iar atunci când a început să tremure și să țipe în somn, i-am șoptit că totul este bine, și că sunt lângă ea. M-a uimit subtil faptul că s-a calmat în câteva secunde, de parcă vocea mea era un fel de scut, împotriva scenei petrecute în acea seară nenorocită. 

         Am rămas lângă ea, dar nu doar până a adormit. Am rămas toată seara treaz, pe podea, exact în dreapta ei. I-am privit fața palidă, și astfel, mă simțeam dator să nu adorm. Îmi era... parcă teamă, să nu se scalde din nou în coșmaruri, iar eu să fiu prea obosit și să nu o pot calma. Să nu îi pot privi ochii și să o fac să își dea seama, că totul va fi bine. Da, am stat și am stat, parcă căutând în același timp o cale de a o ajuta cu adevărat.

        Nu am avut prea mare noroc. Singura opțiune care îmi făcea cu ochiul, era să îi rezerv scheletului, un loc în cimitir. Preferabil într-o parte mai întunecată, mai umedă. Acolo unde soarele nu are chef să se arate, acolo unde florile se vor usca mult mai repede decât celelalte. Doar gândul ăsta, m-a făcut să zâmbesc. Am devenit un pshihopat, și nu am putut concepe o explicație pentru gândurile mele sadice. O altă optare ar fi fost să îi fi spus lui Seb, ca mai apoi să las totul la picioarele sale. Dar aș prefera ca eu să stau între acei patru pereți, decât brunetul, fiindcă mai mult ca sigur, acesta l-ar fi rupt în bătaie pe Jacob. Nu i-aș fi criticat judecata, dar nu îmi doresc să îi văd viața distrusă.